AFFAIRE G.V. c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA G.V. c. ITALIA (Cercetarea nr. 47786/99) HOTĂRÂREA STRASBURG martie 2001 DEFINITIVF 01/06/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Conforti Makarczyk Cabral Barreto Vajić Pellonpć judecători și V. Berger Grefier de Secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 februarie 2001, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, domnul G. V. La data de 3 martie 1997, în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului în temeiul articolului 25 din Convenția pentru Drepturile Omului și Libertăților Fundamentale ( E. Macrina, avocată la Roma. Guvernul italian (adică, la 29 iunie 2000.) este reprezentat de agentul său, domnul U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 29 iunie 2000. ÎN FAȚĂ la 16 octombrie 1986, reclamantul a depus o cerere de separare de corp la grefa Tribunalului de la Roma. La 20 octombrie 1986, președintele Tribunalului a stabilit data de 26 noiembrie. 1986 data la care va încerca să se concilieze. În ziua următoare, soția reclamantului, dl R. D., a atribuit cazarea familiei și plata unei pensii alimentare. Încercarea de conciliere a eșuat printr-o ordonanță din 12 decembrie 1986 președintele Tribunalului a atribuit, cu titlu provizoriu, reclamantului utilizarea locuinței, valoarea pensiei pe care aceasta trebuia să o plătească domnului R. D. și a trimis părțile în fața judecătorului pentru punerea în funcțiune. Încheierea cazului a început la 23 ianuarie 1987 și s-a încheiat, douăzeci și două de audieri mai târziu, la 17 decembrie 1992, prin prezentarea concluziilor. Ședința pledoariilor în fața camerei competente a fost stabilită la 11 iunie 1993. Printr-o hotărâre din 24 iunie 1993, al cărei text a fost depus la grefă la 9 iulie 1993, Tribunalul a pronunțat separarea de corp a soților și, în plus, a atribuit domnului R. D. locuințele familiale și i-a ordonat reclamantului să plătească reclamantului o pensie alimentară ca o contribuție la întreținerea celor doi copii ai săi. La 18 iunie 1994, reclamanta a făcut apel la Curtea de Apel de la Roma. La 2 noiembrie 1994 a început punerea în funcțiune a cauzei. După ședința din 21 martie 1995, ședința din 30 iunie 1995 a fost amânată până la 31 octombrie 1995. Prin hotărârea din 13 noiembrie 1995, al cărei text a fost depus la grefa din 6 mai 1996, Curtea de Apel a primit parțial cererea reclamantului, limitând obligația sa de a contribui la unul dintre cei doi copii. Conform informațiilor furnizate de consiliul reclamantului secretariatului Comisiei, hotărârea respectivă a devenit definitivă la 7 mai 1997. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). 13. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare convenției care rezultă dintr-o acumulare de nerespectări față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).14, după examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. ITL în ceea ce privește prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 17. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 16 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Prospături și cheltuieli de judecată 18. Reclamantul solicită, de asemenea, 13 054 125 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața instanțelor interne și pentru cele efectuate în fața Curții. 19. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, hotărârea În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale și consideră rezonabilă suma de 4 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamantul. Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în mod unanim, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 16 000 000 (șaisprezece milioane) lire italiene pentru daune morale și 4 000 000 (patru milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 1 martie 2001, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE G.V. c. ITALIE

(Requête n°

47786/99)

ARRÊT

STRASBOURG

1

er

mars 2001

DÉFINITIF

01/06/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire G.V. c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

B.

Conforti

,

J.

Makarczyk

,

I.

Cabral Barreto

,

M

me

N.

Vajić

,

M.

M.

Pellonpää

,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. G. V. (« le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 3 mars 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 27 avril 1999 sous le numéro de dossier 47786/99. Le requérant est représenté par M

e

E. Macrina, avocate à Rome. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 29 juin 2000.

EN FAIT

3.

Le 16 octobre 1986, le requérant déposa une demande de séparation de corps au greffe du tribunal de Rome. Le 20 octobre 1986, le président du tribunal fixa au 26

novembre

1986 la date où il procéderait à la tentative de conciliation. Le jour venu, l'épouse du requérant, M

me

R. D., demanda l’attribution du logement familial et le versement d'une pension alimentaire. La tentative de conciliation ayant échoué, par une ordonnance du 12

décembre

1986 le président du tribunal attribua, à titre provisoire, au requérant l'usage du logement, fixa le montant de la pension que celui-ci devait verser à M

me

R. D. et renvoya les parties devant le juge de la mise en état.

4.

La mise en état de l'affaire commença le 23 janvier 1987 et se termina, vingt-deux audiences plus tard, le 17 décembre 1992 par la présentation des conclusions. L'audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 11 juin 1993.

5.

Par un jugement du 24 juin 1993, dont le texte fut déposé au greffe le 9 juillet 1993, le tribunal prononça la séparation de corps des conjoints. En outre, il attribua à M

me

R. D. le logement familial et ordonna au requérant de verser à celle-ci une pension alimentaire à titre de contribution à l'entretien de ses deux enfants.

6.

Le 18 juin 1994, le requérant interjeta appel devant la cour d'appel de Rome. La mise en état de l'affaire commença le 2 novembre 1994. Après l'audience du 21

mars 1995, l'audience du 30 juin 1995 fut reportée au 31

octobre 1995.

7.

Par un arrêt du 13 novembre 1995, dont le texte fut déposé au greffe le 6 mai 1996, la cour d'appel accueillit en partie la demande du requérant en limitant son obligation de contribution pour un seul des deux enfants.

8.

Selon les renseignements fournis par le conseil du requérant au secrétariat de la Commission, ledit arrêt est devenu définitif le 7 mai 1997.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

9.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

10.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

11.

La période à considérer a débuté le 16 octobre 1986 et s’est terminée le 7 mai 1997.

12.

Elle a donc duré près de dix ans et sept mois pour deux instances.

13.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

14.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

15.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

16.

Le requérant réclame 8

000

000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 20

000

000

ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subis.

17.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 16

000

000 ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

18.

Le requérant demande également 13 054 125 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et pour ceux encourus devant la Cour.

19.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale et estime raisonnable la somme de 4

000

000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

20.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 16

000

000

(seize millions) lires italiennes pour dommage moral et 4

000

000

(quatre millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 1

er

mars 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président