SECȚIUNEA A PATRA CAUZA MARCOTRIGIANO c. ITALIA (nr. 2) (Recuperarea nr. 47783/99) HOTĂRÂREA STRASBURG martie 2001 DEFINIȚIAF 01/0 Agricultorul Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Marcotrigiano c. Italia (nr. 2) Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Conforti Makarczyk Cabral Barreto Vajić Pellonpć judecători și V. Berger Grefier de Secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 februarie 2001, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cale de atac împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, domnul Gaetano Marcotrigiano, care a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 13 ianuarie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la 27 aprilie 1999 sub numărul de dosar 47783/99. Guvernul italian (atmosic) este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 29 iunie 2000. La 30 septembrie 1993, reclamantul a atribuit Societatea Italiană a Căilor Ferate în fața judecătorului de judecată din Bari, în funcție de funcția sa de judecător al muncii, pentru a obține recunoașterea dreptului său de a menține beneficiul reducerilor de tarife pentru titlurile de călătorie cu trenul. Într-adevăr, societatea în cauză a eliminat acest drept ca urmare a mutației, prevăzută de Legea nr. 554 din 29 decembrie 1988, al reclamantului în cadrul unei alte întreprinderi publice. La prima ședință, la 28 iunie 1994, judecătorul l-a auzit pe reclamant și l-a trimis la 14 martie 1995 pentru a-l asculta pe reprezentantul legal al societății pârâte și în vederea unei tentative de soluționare amiabilă a diferendului. Din cauza mutației judecătorului de instanță, examinarea cauzei a reînceput la 25 februarie 1997. La cererea părților, judecătorul a fixat ședința pentru prezentarea concluziilor la 28 aprilie 1997. Prin hotărârea din 29 aprilie 1997, judecătorul de instanță a primit cererea reclamantului. La 31 iulie 1997, Societatea Căilor Ferate a făcut apel la tribunalul din Bari. Prima audiere stabilită la 13 noiembrie 1997 a fost amânată din oficiu, de două ori până la 19 ianuarie 1999. În acea zi, Societatea Căilor Ferate a depus documente și tribunalul, care a acceptat cererea părților, a reportat la 26 ianuarie 1999 pledoariile. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 4 martie 1999, tribunalul a anulat prima hotărâre și, în ultimă instanță a judecătorului judecătoresc din Bari, a retrimis cauza în fața celui al Romei competente rațional loci între timp, la 1 În conformitate cu informațiile furnizate de reclamant la 6 decembrie 1999, aceasta ar fi din cauza dificultăților sale economice. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). 11. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 30 septembrie 1993 și s-a încheiat la 4 martie 1999. 12. Prin urmare, a durat puțin peste cinci ani și cinci luni pentru două instanțe 13. Curtea amintește că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri trebuie apreciat în funcție de circumstanțele cauzei și cu ajutorul următoarelor criterii: complexitatea cauzei, comportamentul părților și comportamentul autorităților sesizate în cauză (a se vedea Hotărârea Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A nr. 198, p. 12, § 30) și că Numai lentorii imputabili statului pot conduce la concluzia că termenul rezonabil nu a fost respectat (a se vedea, printre altele, Hotărârea H. c. Franța din 24 octombrie 1989, seria A nr. 162, p. 21, § 55). Curtea observă, de asemenea, că o diligență specială este impusă pentru soluționarea muncii.L.Italia a recunoscut, de altfel, prin revizuirea, în 1973, a procedurii speciale instituite în acest domeniu și prin adoptarea, în 1990, a unor măsuri urgente menite să accelereze mersul instanelor (a se vedea Hotărârea Ruotolo c. Italia din 27 februarie 1992, seria A nr. 230-D din 27 În februarie 1992, seria A n a 230-D, p. 39, § 17). Curtea se referă la termenele care pot fi atribuite autorităților judiciare. În special, în perioada 28 iunie 1994-27 februarie 1997, cauza a fost congelată din cauza mutației judecătorului, adică aproape doi ani și opt luni. 16. Cu toate acestea, Comisia constată că timpul efectiv consacrat examinării cazului a fost de aproximativ trei ani și șapte luni în primă instanță și de puțin peste un an și de șapte luni pentru recurs. Prin urmare, durata efectivă globală a fost de puțin peste cinci ani și de două luni pentru două instane 17. În plus, Curtea constată că procedura internă a avut ca obiect recunoașterea unui drept la menținerea beneficiului reducerilor tarifelor pentru titlurile de călătorie cu trenul. În plus, Curtea constată că reclamantul, prin semnarea la 1 martie 1999 o declarație prin care renunța la reluarea procedurii în fața instanței competente din punct de vedere teritorial și-a demonstrat, prin urmare, dezinteresul pentru continuarea litigiului 18. Prin urmare, Curtea consideră că, având în vedere faptul că două instanțe au trebuit să cunoască cauza, în privința litigiului și a dezinteresului reclamantului, durata globală a procedurii în litigiu nu se dovedește a fi suficient de importantă pentru a se putea ajunge la concluzia unei aparente încălcări a articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea G.c. Italia din 27 februarie 1992, seria A nr. 228-F, p. 68, § Din 27 februarie 1992, seria A nr. 228-I, p. 94, § 17, Cesarini c. Italia din 12 octombrie 1992, seria A nr. 245-B, p. 26, § 20, Mirandola c. Italia (dec.), nr. 45877/99, 7.9.1999, și De Simone c. Italia (dec.), nr. 40403/98, 21.9.1999). 1 din Convenție. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 1 martie 2001, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE MARCOTRIGIANO c. ITALIE (n° 2)
(Requête n°
47783/99)
ARRÊT
1
er
mars 2001
01/06/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Marcotrigiano c. Italie (n° 2)
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
A.
Pastor Ridruejo
,
B.
Conforti
,
J.
Makarczyk
,
I.
Cabral Barreto
,
M
me
N.
Vajić
,
M.
M.
Pellonpää
,
juges
,
et de M. V.
Berger
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Gaetano Marcotrigiano (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 13 janvier 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 27 avril 1999 sous le numéro de dossier 47783/99. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 29 juin 2000.
3.
Le 30 septembre 1993, le requérant assigna la Société italienne des chemins de fer devant le juge d'instance de Bari, faisant fonction de juge du travail, afin d'obtenir la reconnaissance de son droit au maintien du bénéfice des réductions de tarifs sur les titres de voyage en train. La société en question avait en effet supprimé ce droit à la suite de la mutation, prévue par la loi n°
554 du 29 décembre 1988, du requérant au sein d'une autre entreprise publique.
4.
Lors de la première audience, le 28 juin 1994, le juge entendit le requérant puis renvoya l’affaire au 14 mars 1995 pour entendre le représentant légal de la société défenderesse et en vue d'une tentative de règlement amiable du différend. En raison de la mutation du juge d'instance, l'examen de l'affaire reprit le 25 février 1997. A la demande des parties, le juge fixa l'audience pour la présentation des conclusions au 28 avril 1997.
5.
Par un jugement du 29 avril 1997, le juge d'instance accueillit la demande du requérant.
6.
Le 31 juillet 1997, la Société des chemins de fer interjeta appel devant le tribunal de Bari. La première audience fixée au 13
novembre 1997 fut reportée d’office, à deux reprises jusqu’au 19
janvier 1999. Ce jour-là, la Société des chemins de fer déposa des documents et le tribunal, faisant droit à la demande des parties, reporta l’audience de plaidoiries au 26 janvier 1999.
7.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 4
mars 1999, le tribunal annula le premier jugement et, constatant l’incompétence du juge d’instance de Bari, renvoya l’affaire devant celui de Rome compétent
ratione loci
.
8.
Entre-temps, le 1
er
mars 1999, le requérant avait souscrit une déclaration par laquelle il renonçait à reprendre la procédure devant le juge d’instance territorialement compétent. Selon les informations fournies par le requérant le 6 décembre 1999, ce serait en raison de ses difficultés économiques.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
9.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
10.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
11.
La période à considérer a débuté le 30 septembre 1993 et s’est terminée le 4 mars 1999.
12.
Elle a donc duré un peu plus de cinq ans et cinq mois pour deux instances.
13.
La Cour rappelle que selon sa jurisprudence constante, le caractère raisonnable de la durée d'une procédure doit s'apprécier suivant les circonstances de la cause et à l'aide des critères suivants : la complexité de l'affaire, le comportement des parties et le comportement des autorités saisies de l'affaire (voir arrêt Vernillo c. France du 20 février 1991, série A n° 198, p. 12, § 30) et que «
seules les lenteurs imputables à l'Etat peuvent amener à conclure à l'inobservation du délai raisonnable
» (voir, entre autres, arrêt H. c. France du 24 octobre 1989, série A n° 162, p. 21, § 55).
14.
La Cour note également qu’une diligence particulière s’impose pour le contentieux du travail. L’Italie l’a d’ailleurs reconnu en révisant, en 1973, la procédure spéciale établie en la matière et en adoptant, en 1990, des mesures urgentes destinées à accélérer la marche des instances (voir arrêt Ruotolo c. Italie du 27 février 1992, série A n° 230-D
du 27
février 1992, série A n 230-D, p. 39, § 17).
15.
La Cour relève des délais imputables aux autorités judiciaires. Notamment, du 28 juin 1994 au 27 février 1997, l’affaire fut congelée en raison de la mutation du juge, soit presque deux ans et huit mois.
16.
Elle constate toutefois que le temps effectivement consacré à l'examen de l'affaire a été d’environ trois ans et sept mois en première instance et d’un peu plus d’un an et sept mois pour l’appel. La durée effective globale a donc été d’un peu plus de cinq ans et deux mois pour deux instances.
17.
En outre, la Cour observe que la procédure interne a eu pour objet la reconnaissance d’un droit au maintien du bénéfice des réductions de tarifs sur les titres de voyage en train. En plus, la Cour constate que le requérant, en signant le 1
er
mars 1999 une déclaration par laquelle il renonçait à reprendre la procédure devant le juge d’instance territorialement compétent, a de ce fait démontré son désintérêt pour la suite du litige.
18.
Partant, la Cour considère que, eu égard au fait que deux juridictions eurent à connaître de l'affaire, à l’enjeu du litige et au désintérêt du requérant, la durée globale de la procédure litigieuse ne se révèle pas suffisamment importante pour que l'on puisse conclure à une apparence de violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir G. c.
Italie du 27
février 1992, série A n° 228-F, p. 68, §
18, Cormio c. Italie du 27 février 1992 série
A n° 228-I, p. 94, § 17, Cesarini c. Italie du 12 octobre 1992, série A n°
245-B, p.
26, §
20,
Mirandola c. Italie
(déc.), n° 45877/99, 7.9.1999, et
De Simone c. Italie
(déc.), n° 40403/98, 21.9.1999).
Il n’y a donc pas eu violation de l’article 6 §
1.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Dit
qu’il n’y a pas eu violation de l’article
6
§
1 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 1
er
mars 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président