- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 6 decembrie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Cheltuieli de judecată
C.a.i.f. împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA CAUZA C.A.I.F. c. ITALIA (Cercetarea nr. 49302/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 decembrie 2001 DEF 06/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza C.A.I.F. c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress Președintele Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve judecători Ferrari Bravo, judecător ad-hoc, și al domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 noiembrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cale de atac împotriva Republicii Italiene și a cărei societate italiană, C.A.I.F.
( La 21 noiembrie 1996, în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, în temeiul articolului 25 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Leanza și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 28 noiembrie 2000. La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a recompus secțiunile [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită noii secțiuni. B. a numit-o pe reclamantă în fața Tribunalului din Ploua pentru a obține rezoluția unui contract preliminar de vânzare care a devenit prea costisitor.
După punerea în aplicare, ședința de pledoarii a avut loc la 13 octombrie 1976. printr-o hotărâre din 17 noiembrie 1976, Tribunalul a declarat ineficace contractul menționat. Sesizată de părți la date nespecificate, Curtea de Apel din Bologna, printr-o hotărâre din 12 noiembrie 1976 La 2 decembrie 1981, hotărând cu privire la recursul introdus la o dată nespecificată de reclamantă, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea atacată și a trimis cazul în fața Curții de Apel din Florența. Textul hotărârii a fost depus la grefă la 8 iunie 1982. Recurenta a reînceput procedura la 16 martie 1983 printr-o hotărâre din 5 octombrie 1984, al cărei text a fost depus la grefă la 23 noiembrie 1984, Curtea de Apel a considerat, de asemenea, ca fiind soluționată contractul în litigiu.
reclamanta s-a adresat din nou Curții de Casație în 1985. printr-o hotărâre din 9 decembrie 1988, al cărei text a fost depus la grefă la 3 august 1988 1990, Curtea a pronunțat hotărârea atacată judecându-l insuficient motivat și a trimis cauza în fața Curții de Apel din Milano. 10. Recurenta a reluat procedura la 29 iulie 1991. Punerea în funcțiune a cauzei a început la 18 decembrie 1991 cu constituirea părților. La următoarea ședință, la 10 În iunie 1992, judecătorul de punere în funcțiune a trimis cazul la cererea părților pentru prezentarea concluziilor la 28 octombrie 1992. În ziua următoare, părțile au depus mai multe documente și ședința a fost trimisă la cererea acestora la 16 decembrie 1992. La această ultimă dată, judecătorul a fixat la 25 ianuarie 1994 ședința pledoariilor în fața camerei competente a Curții de Apel.
La 9 martie 1994, judecătorul pentru punerea în funcțiune a trebuit să înlocuiască expertul și, la 10 iunie 1994, a stabilit termenul pentru depunerea raportului. La 22 iunie 1994, consiliul azilului a solicitat o trimitere pentru a putea examina experiența depusă cu opt zile înainte. Constatând absența reprezentantului reclamantei, judecătorul a amânat cauza la 12 octombrie 1994. La acea dată, consiliul azilului a informat instanța pentru a solicita o completare și a solicitat o trimitere în conformitate cu dorința exprimată prin telefon de către reprezentantul recurentei împiedicate să participe la ședință. La 26 octombrie 1994, judecătorul l-a convocat pe expert la ședința din 30 noiembrie 1994. În ziua următoare, magistratul i-a acordat expertului un nou termen pentru depunerea suplimentului de expertiză.
La 22 februarie 1995, judecătorul a stabilit la 12 aprilie 1995 noua ședință destinată unei tentative de soluționare amiabilă sau, în caz contrar, prezentării concluziilor. 11. După eșecul acestei încercări, părțile și-au prezentat concluziile la 10 mai 1995. Ședința pledoariilor a avut loc la 5 decembrie 1995. Prin aceeași hotărâre, al cărei text a fost depus la grefă la 15 decembrie 1995, Curtea de Apel a declarat contractul soluționat. Nu a existat recurs în casație. Potrivit informațiilor furnizate de avocatul reclamanților, hotărârea menționată a dobândit autoritatea de lucru judecat în iulie 1997. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE12, recurenta a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil de termen, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 13… Prin urmare, aceasta a durat mai mult de douăzeci și nouă de luni pentru șase instanțe. 16. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existena în Italia a unei practici contrare Conveniei care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerina termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).17.
După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 22 000 EUR pentru prejudiciul nepatrimonial. Costuri și cheltuieli de judecată 21. De asemenea, recurenta solicită o sumă nespecificată pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne.
22. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale numai în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Interese moratorii 23. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an.
DE CES, CURȚA, ÎN LUANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 22 000 EUR (8,2 mii EUR) pentru a aduce atingere faptului că această sumă va crește cu un interes simplu cu 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la expirarea acestuia la plata respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în franceză și apoi comunicată în scris la 6 decembrie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE C.A.I.F. c. ITALIE (Requête n° 49302/99) ARRÊT STRASBOURG 6 décembre 2001 DÉFINITIF 06/03/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire C.A.I.F. c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , R. Türmen , B. Zupančič , M me H.S. Greve , juges , M. L. Ferrari Bravo, juge ad hoc, et de M. V. Berger , greffier de section Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 novembre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une société italienne, C.A.I.F. (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 21 novembre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 2 juillet 1999 sous le numéro de dossier 49302/99. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 28 novembre 2000.
Le 1 er novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section. EN FAIT
Par un acte notifié le 25 février 1975, la maison de retraite E. B. assigna la requérante devant le tribunal de Plaisance afin d'obtenir la résolution d'un contrat préliminaire de vente devenu trop onéreux.
Après la mise en état, l'audience de plaidoiries se tint le 13 octobre 1976. Par un jugement du 17 novembre 1976, le tribunal déclara inefficace ledit contrat.
Saisie par les parties à des dates non précisées, la cour d'appel de Bologne, par un arrêt du 12 janvier 1979, déclara le contrat résolu car trop onéreux pour la maison de retraite.
Le 2 décembre 1981, statuant sur le pourvoi introduit à une date non précisée par la requérante, la Cour de cassation cassa l'arrêt attaqué et renvoya l'affaire devant la cour d'appel de Florence. Le texte de l'arrêt fut déposé au greffe le 8 juin 1982.
La requérante reprit la procédure le 16 mars 1983. Par un arrêt du 5 octobre 1984, dont le texte fut déposé au greffe le 23 novembre 1984, la cour d'appel considéra elle aussi comme résolu le contrat litigieux.
La requérante s'adressa de nouveau à la Cour de cassation en 1985. Par un arrêt du 9 décembre 1988, dont le texte fut déposé au greffe le 3 août 1990, la Cour cassa l'arrêt attaqué en le jugeant insuffisamment motivé et renvoya l'affaire devant la cour d'appel de Milan.
La requérante reprit la procédure le 29 juillet 1991. La mise en état de l'affaire commença le 18 décembre 1991 avec la constitution des parties. A l'audience suivante, le 10 juin 1992, le juge de la mise en état renvoya l'affaire à la demande des parties pour la présentation des conclusions au 28 octobre 1992. Le jour venu, les parties déposèrent plusieurs documents et l'audience fut renvoyée à leur demande au 16 décembre 1992. A cette dernière date, le juge fixa au 25 janvier 1994 l'audience de plaidoiries devant la chambre compétente de la cour d'appel. Par une décision de cette dernière date, la cour d'appel ordonna une expertise. Le 9 mars 1994, le juge de la mise en état dut remplacer l'expert et fixa au 10 juin 1994 le délai pour le dépôt du rapport. Le 22 juin 1994, le conseil de la maison de retraite demanda un renvoi afin de pouvoir examiner l'expertise qui avait été déposée huit jours auparavant. Constatant l'absence du représentant de la requérante, le juge ajourna l’affaire au 12 octobre 1994. A cette date, le conseil de la maison de retraite contesta l’expertise afin de solliciter un complément et demanda un renvoi conformément au souhait exprimé par téléphone par le représentant de la requérante empêché de participer à l'audience. Le 26 octobre 1994, le juge convoqua l'expert à l'audience du 30 novembre 1994. Le jour venu, le magistrat impartit à l'expert un nouveau délai pour le dépôt du complément d'expertise. Le 22 février 1995, le juge fixa au 12 avril 1995 la nouvelle audience destinée à une tentative de règlement amiable ou, à défaut, à la présentation des conclusions.
Après l'échec de ladite tentative, les parties présentèrent leurs conclusions le 10 mai 1995. L'audience de plaidoiries se tint le 5 décembre 1995. Par un arrêt de cette même date, dont le texte fut déposé au greffe le 15 décembre 1995, la cour d'appel déclara le contrat résolu. Il n'y eut pas de pourvoi en cassation. Selon les informations fournies par l’avocat des requérants, ledit arrêt acquit l’autorité de la chose jugée en juillet 1997. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
12. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 25 février 1975 et s’est terminée le 15 décembre 1995.
Elle a donc duré plus de vingt ans et neuf mois pour six instances.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
18. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
La requérante s’en remet à la Cour pour quantifier le préjudice matériel et moral qu’elle aurait subi.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 22 000 euros au titre du préjudice non patrimonial. B. Frais et dépens
La requérante demande également un montant non précisé pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 22 000 EUR (vingt-deux mille euros) pour dommage ; b) que ce montant sera à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Vincent Berger Georg Ress Greffier Président