- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 16 ianuarie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
AFFAIRE C. ar.l. c. ITALIE (N° 1)
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA CAUZA C. arl.l. c. ITALIA (nr. 1) (solicitarea nr. 45882/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 ianuarie 2001 DEFINITIVF 16/04/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza C. ar.l. Italia (nr. 1), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră formată din domnii J.-P. Costa președinte Conforti Kūris Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza, Traja judecători și dl Dolle graffière de secțiune, după ce a deliberat în camera Consiliului la 12 decembrie 2000, înmânează hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv o societate italiană, C. ar.l.
în lichidare ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 17 octombrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (precum și Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 2 februarie 1999 cu numărul dosarului 45882/99. Recurenta este reprezentată de domnul S. Bitetto, lichidatorul societăii. Guvernul italian (adică, mai mult decât atât) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 26 octombrie 1999. La 21 aprilie 1986, dl D.C. a formulat o acțiune în fața judecătorului de instanță din Bari, funcționând ca judecător al muncii, pentru a obține de la reclamant plata a 4 104 098 de lire datorate în special ca retribuție.
La 30 aprilie 1986, judecătorul a fixat prima ședință la 14 octombrie 1986. În ziua următoare, judecătorul a declarat reclamanta necorespunzătoare și a acceptat audierea. În memoriul său de constituire în procedura din 21 ianuarie 1987, recurenta a excitat de la incompetență raională a judecătorului muncii pe motiv că ui nu a avut un contract de muncă între ea și solicitant. Cele șase ședințe prevăzute între 24 aprilie 1987 și 11 octombrie 1988, una a fost amânată din oficiu, una din cauza absenței reclamantei, trei au examinat audierea martorilor și una a fost amânată la cererea părților pentru a le permite să-și prezinte concluziile, ceea ce au avut loc la 11 aprilie 1989. Mai 1989 și 17 mai 1994, două au fost trimise la cererea recurentei deoarece cealaltă parte era absentă, două deoarece cele două părți erau absente și celelalte nouă au fost pur și simplu amânate de către instanța de judecată.
1995 nu a putut avea loc. La 16 ianuarie 1996, reclamanta fiind absentă, instanța din instanță a pronunțat cauza la 17 octombrie 1996, apoi din oficiu la 30 ianuarie 1997. printr-o ordonanță din 28 martie 1997, instanța din instanță a fixat dezbaterile la 22 mai 1997. Printr-o ordonanță din 22 mai 1997, instanța judecătorească a acceptat excepția de incompetență a reclamantei și a fixat părților un termen de 30 de zile pentru a relua procedura în fața instanței competente. Această procedură nu a fost reluată.
PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurenta a declarat că durata procedurii a încălcat principiul în termen rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 1 din Convenție, astfel de cuvinte Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) … Perioada care trebuie luată în considerare a început la 21 aprilie 1986 și s-a încheiat la 22 mai 1997. 10. Prin urmare, a durat 11 ani și o lună pentru o instanță. 11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil.
În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 13.În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei Părțile contractante nu permite să se desprindă mai mult decât mai puțin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
Pagubă 14. Recurenta solicită 1 821 312 lire italiene (ITL) pentru prejudicii materiale și 15 000 000 ITL pentru prejudicii morale pe care le-ar fi suferit. 15. Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 15 000 000 ITL pentru prejudicii morale. De asemenea, recurenta solicită 8 212 805 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 4 789 858 ITL pentru cele suportate în fața Curții 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 4 789 858 ITL pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pentru procedura în fața Curții și de acordul cu reclamanta.
Interese moratorii 18. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenia Démis că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 15 000 000 (quinze milioane) lire italiene pentru daune morale și 4 789 858 (patru milioane șapte sute nouă sute nouă mii opt sute cincizeci și opt) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor trebui să majoreze d o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata acesteia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
În limba franceză, apoi comunicat în scris la 16 ianuarie 2001, în temeiul articolului 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Module Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE C. ar.l. c. ITALIE (N° 1) (Requête n° 45882/99) ARRÊT STRASBOURG 16 janvier 2001 DÉFINITIF 16/04/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire C. ar.l. c. Italie (n° 1), La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , B. Conforti , P. Kūris , M me F. Tulkens , M. K. Jungwiert , Sir Nicolas Bratza, M. K. Traja , juges , et de M me S. Dollé , greffière de section ; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 décembre 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une société italienne, C. ar.l. en liquidation (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 17 octobre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 2 février 1999 sous le numéro de dossier 45882/99. La requérante est représentée par M. S. Bitetto, liquidateur de la societé. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 26 octobre 1999. EN FAIT
Le 21 avril 1986, M. D.C. déposa un recours devant le juge d'instance de Bari, faisant fonction de juge du travail, afin d’obtenir de la requérante le versement de 4 104 098 lires dues notamment à titre de rétribution.
Le 30 avril 1986, le juge fixa la première audience au 14 octobre 1986. Le jour venu, le juge déclara la requérante défaillante et admit son audition. Dans son mémoire de constitution dans la procédure du 21 janvier 1987, la requérante excipa de l’incompétence ratione materiae du juge du travail au motif qu’il n’y avait pas de contrat de travail entre elle et le demandeur.
Des six audiences prévues entre le 24 avril 1987 et le 11 octobre 1988, une fut reportée d’office, une du fait de l’absence de la requérante, trois concernèrent l’audition de témoins et une fut ajournée à la demande des parties pour leur permettre de présenter leurs conclusions, ce qu’elles firent le 11 avril 1989. Des treize audiences qui se tinrent entre le 30 mai 1989 et le 17 mai 1994, deux furent renvoyées à la demande de la requérante car l’autre partie était absente, deux car les deux parties étaient absentes et les neuf autres furent simplement ajournées par le juge d’instance. Faute de magistrat, l’audience du 21 février 1995 ne put avoir lieu. Le 16 janvier 1996, la requérante étant absente, le juge d’instance renvoya l’affaire au 17 octobre 1996, puis d’office au 30 janvier 1997. Par une ordonnance du 28 mars 1997, le juge d’instance fixa les débats au 22 mai 1997.
Par une ordonnance du 22 mai 1997, le juge d’instance accueillit l’exception d’incompétence de la requérante et fixa aux parties un délai de trente jours pour reprendre la procédure devant le tribunal compétent. Cette procédure ne fut pas reprise. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 21 avril 1986 et s'est terminée le 22 mai 1997.
Elle a donc duré onze ans et un mois pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
La requérante réclame 1 821 312 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 15 000 000 ITL au titre de préjudice moral qu'elle aurait subis.
La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à la requérante 15 000 000 ITL au titre de préjudice moral. B. Frais et dépens
La requérante demande également 8 212 805 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 4 789 858 ITL pour ceux encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 4 789 858 ITL au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit , a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 15 000 000 (quinze millions) lires italiennes pour dommage moral, et 4 789 858 (quatre millions sept cent quatre-vingt-neuf mille huit cent cinquante-huit) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 janvier 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président