SECȚIUNEA A TREIA CAUZA AR.GE.A. S.n.c. ITALIA (solicitarea nr. 45881/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 7 noiembrie 2000 DEFINITIVĂF 07/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza A.GE.A. S.n.c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din J.-P. Costa președinte Fuhrmann Conforti Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza Traja judecători și dl Dolle graffière de secțiune, după ce a intenționat în camera Consiliului la 10 octombrie 2000, renunțând hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere formulată împotriva Republicii Italiene, printre care o societate italiană, AR.GE.A. S.n.c., aflată în lichidare ( Cererea a fost înregistrată la 2 februarie 1999 sub numărul de dosar 45881/99. Recurenta este reprezentată de domnul B. Serafini, lichidatorul societății. Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 26 octombrie 1999. La 27 mai 1974, reclamanta a atribuit societății domnul în fața Tribunalului din Campobasso pentru a obține rezilierea unui contract, având ca obiect construirea de bunuri imobile, și repararea daunelor suferite ca urmare a executării incorecte a contractului. Din cele douăzeci și patru de audieri prevăzute între 23 septembrie 1974 și 26 februarie 1979, două au fost date în judecată din oficiu, patru la cererea părților, cinci au fost ținute la audierea martorilor, șapte au vizat o expertiză sau completarea acesteia și cinci la admiterea sau discuția altor mijloace de probă. Prezentarea concluziilor a avut loc la 26 martie 1979. Această audiere a fost amânată la 18 octombrie 1979 la cererea părților pentru a ajunge la o înțelegere amiabilă. Printr-o ordonanță din 24 ianuarie 1980, instanța redeschisă în instanță. La tribunalul din 6 octombrie 1980 nu a putut avea loc deoarece judecătorul era în vacanță. 1 ianuarie 1981 și 22 noiembrie 1982, una privind prezentarea părților în fața judecătorului, patru audieri au fost revocate din oficiu și una a fost redusă pentru a permite părților să-și prezinte concluziile; aceasta a avut loc la 24 ianuarie 1983 și a avut loc la 5 mai 1983 în fața camerei competente. iulie 1983, al cărui text a fost depus la grefa din 19 noiembrie 1983, Tribunalul a pronunțat rezilierea contractului din cauza executării incorecte a părții pârâte și a condamnat în mod solidar această societate și domnul B. la repararea daunelor suferite de reclamantă. La cererea acesteia din urmă, stabilirea valorii daunelor va duce la o altă procedură. La 3 ianuarie 1985, societatea domnului Interjeta apelat la instanța judecătorească Campobasso. Această societate a excitat de la nulitatea sentinței pe motiv că unul dintre magistrații al căror nume figura pe prima pagină a sentinței fusese deci decedat între ziua pledoariilor și data hotărârii, compunerea camerei Tribunalului fusese modificată. La 12 martie 1985, reclamanta susținea că nu a făcut decât o greșeală materială. Din cele șapte audieri prevăzute între 14 mai 1985 și 7 octombrie 1986, trei au fost date în judecată din oficiu, una la cererea părților, una a fost consacrată legăturii acestei proceduri cu alta referitoare la aceleași părți și două audieri au fost amânate pentru a permite părților să-și prezinte concluziile, ceea ce au făcut la 4 noiembrie 1986. Lanț de pledoarii în fața camerei competente a avut loc la 21 ianuarie 1987. Prin hotărârea din 25 februarie 1987, al cărei text a fost depus la grefa din 10 aprilie 1987, Curtea a anulat decizia de primă instanță, a considerat că aceasta nu putea aduce părțile în fața Tribunalului de Primă Instanță și, recunoscând că era competentă să cunoască fondul cauzei, a respins apelurile cu privire la acest aspect. La 20 mai 1988, întreprinderea pârâtă s-a ocupat de Casație. B. întrucât, printr-o hotărâre din 2 decembrie 1991, al cărei text a fost depus la grefa din 5 noiembrie 1992, Curtea a pronunțat reunirea celor două recursuri și a pronunțat pronunțarea hotărârii cu trimitere la tribunalul din Campobasso, ceea ce instanța de apel ar fi trebuit să facă după ce a constatat nulitatea hotărârii. La 20 aprilie 1993, reclamanta, în lichidare, a reînceput procedura în fața instanței. Prima ședință a avut loc, după o trimitere din oficiu, la 19 iulie 1993. Patru ședințe mai târziu, dedicate unei cereri de sesizare și depunerii de documente, la 6 iunie 1994, părțile și-au prezentat concluziile. Printr-o ordonanță din 19 iulie 1994, instanța redeschisă pentru a permite părților să încerce să ajungă la un acord confidențial. În decembrie 1994 și la 26 iunie 1995, două au fost date în judecată din oficiu și una pentru a permite părților să-și prezinte concluziile, ceea ce s-a întâmplat la 27 noiembrie 1995. Tribunalul a confirmat prima judecată. La 20 mai 1996, inculpații au intervenit separat în fața instanței de apel din Campobasso. Arestarea cauzei a început la 24 septembrie 1996 prin reunirea celor două proceduri. După o audiere, la 24 iunie 1997, părțile și-au prezentat concluziile. Ianuarie 1998. Prin Hotărârea din 20 februarie 1998, al cărei text a fost depus la grefa din 5 martie 1998, Curtea a respins apelurile. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE Recurenta a declarat că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. 13 Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) la existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).14, după examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 2 165 000 000 lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 400 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit 17. Curtea consideră că, în speță, nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat. Aceasta respinge această parte a cererii. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 32 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. De asemenea, recurenta solicită 14 287 400 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 400 000 ITL pentru cele suportate în fața Curții 19. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 000 ITL, toate costurile aferente cheltuielilor și cheltuielilor de judecată ale procedurii în fața Curții și le atribuie recurentei. Interese moratorii 20. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 32 000 000 (trente-două milioane) lire italiene pentru daune morale și 2 000 000 (două milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 2,5 % l de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 7 noiembrie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE AR.GE.A. S.n.c. c. ITALIE
(Requête n°
45881/99)
ARRÊT
7 novembre 2000
07/02/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire AR.GE.A. S.n.c. c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
J.-P.
Costa
,
président
,
M.
W.
Fuhrmann
,
M.
B.
Conforti
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
K.
Jungwiert
,
Sir
Nicolas
Bratza
M.
K.
Traja
,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 10 octobre 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une société italienne, AR.GE.A. S.n.c. en liquidation (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 11 septembre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 2 février 1999 sous le numéro de dossier 45881/99. La requérante est représentée par M
me
est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 26 octobre 1999.
3.
Le 27 mai 1974, la requérante assigna la société M. devant le tribunal de Campobasso afin d’obtenir la résiliation d’un contrat, tendant à la construction de biens immeubles, et la réparation des dommages subis du fait de la mauvaise exécution du contrat.
4.
L’instruction commença le 16 septembre 1974. Des vingt-quatre audiences prévues entre le 23 septembre 1974 et le 26 février 1979, deux furent remises d’office, quatre à la demande des parties, cinq furent consacrées à l’audition de témoins, sept concernèrent une expertise ou son complément et cinq l’admission ou la discussion d’autres moyens de preuves. La présentation des conclusions eut lieu le 26 mars 1979. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le
27
septembre 1979. Cette audience fut reportée au 18
octobre 1979 à la demande des parties pour parvenir à un règlement amiable. Par une ordonnance du 24
janvier 1980, le tribunal rouvrit l’instruction. L’audience du 6 octobre 1980 ne put avoir lieu car le juge était en vacances. Des six audiences prévues entre le 19
janvier 1981 et le 22 novembre 1982, une concerna la comparution des parties devant le juge, quatre audiences furent renvoyées d’office et une fut remise pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions
; ce qu’elles firent le 24 janvier 1983 et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente eut lieu le 5 mai 1983. Par un jugement du 21
juillet 1983, dont le texte fut déposé au greffe le 19
novembre 1983, le tribunal prononça la résiliation du contrat en raison de la mauvaise exécution de la part de la défenderesse et condamna cette société et M. B. solidairement à réparer les dommages subis par la requérante. A la demande de cette dernière, la détermination du montant des dommages donnera lieu à une autre procédure.
5.
Le 3 janvier 1985, la société M. interjeta appel devant la cour d’appel de Campobasso. Cette société excipa de la nullité du jugement au motif que l’un des magistrats dont le nom figurait sur la première page du jugement était décédé entre le jour des plaidoiries et la date du jugement, la composition de la chambre du tribunal avait donc été modifiée. La requérante soutenait pour sa part qu’il ne s’agissait que d’une erreur matérielle. L’instruction commença le 12 mars 1985. Des sept audiences prévues entre le 14 mai 1985 et le 7 octobre 1986, trois furent remises d’office, une à la demande des parties, une fut consacrée à la jonction de cette procédure avec une autre ayant trait aux mêmes parties et deux audiences furent ajournées pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions, ce qu’elles firent le 4 novembre 1986. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 21 janvier 1987. Par un arrêt du 25 février 1987, dont le texte fut déposé au greffe le 10 avril 1987, la cour annula la décision de première instance, estima qu’elle ne pouvait remettre les parties devant le tribunal de première instance et, en se reconnaissant compétente pour connaître du fond de l’affaire, rejeta les appels sur ce point.
6.
Le 20 mai 1988, l’entreprise défenderesse se pourvut en cassation. M.
7.
Le 20 avril 1993, la requérante, en liquidation, reprit la procédure devant le tribunal. La première audience se tint, après un renvoi d’office, le 19 juillet 1993. Quatre audiences plus tard, consacrées à une demande de saisie et au dépôt de documents, le 6 juin 1994 les parties présentèrent leurs conclusions. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente eut lieu le 14 juillet 1994. Par une ordonnance du 19 juillet 1994, le tribunal rouvrit l’instruction pour permettre aux parties de tenter de parvenir à un accord amiable. L’instruction reprit le 28 octobre 1994. Des trois audiences prévues entre le 5
décembre 1994 et le 26 juin 1995, deux furent remises d’office et une pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions, ce qui fut fait le 27 novembre 1995. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente eut lieu le 8 février 1996. Par un jugement du 13
février 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 24 du même mois, le tribunal confirma le premier jugement.
8.
Le 20 mai 1996, les défendeurs interjetèrent séparément appel devant la cour d’appel de Campobasso. La mise en état de l’affaire commença le 24
septembre 1996 par la jonction des deux procédures. Après une audience, le 24 juin 1997 les parties présentèrent leurs conclusions. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 28
janvier 1998. Par un arrêt du 20 février 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 5 mars 1998, la cour rejeta les appels.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
9.
La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
10.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
11.
La période à considérer a débuté le 27 mai 1974 et s'est terminée le 5
mars 1998.
12.
Elle a donc duré un peu plus de vingt-trois ans et neuf mois pour cinq instances.
13.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
14.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
15.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
16.
La requérante réclame 2 165 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 400 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu'elle aurait subis.
17.
La Cour estime qu’il n’y a en l’espèce aucun lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice matériel allégué. Elle rejette cette partie de la demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à la requérante 32
000
000 ITL au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
18.
La requérante demande également 14 287 400 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 400 000 ITL pour ceux encourus devant la Cour.
19.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, §
30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 000 000 ITL tous frais confondus au titre des frais et dépens de la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.
C.
Intérêts moratoires
20.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 32 000 000 (trente-deux millions) lires italiennes pour dommage moral et 2 000 000 (deux millions) lires italiennes pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 novembre 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président