- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 16 noiembrie 2000
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement frais et dépens - procédure de la Convention
F.L.S. împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A PATRA CAUZA F.L.S. c. ITALIA (solicitarea nr. 46533/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 noiembrie 2000 DEFINITIVF 16/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Ress președinte Pastor Ridruejo Conforti Caflisch Butkevych Vajigan, judecători și domnul V. Berger grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 26 octombrie 2000, Rend la hotărâre, care a fost adoptată la această dată procedurală.
La originea cauzei se află o cale de atac împotriva Republicii Italiene, dintre care un resortisant italian, dl F.L.S., a sesizat Comisia Europeană cu privire la drepturile omului la data de 3 octombrie 1997 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cererea a fost înregistrată la 4 martie 1999 sub numărul de dosar 46533/99. Reclamantul este reprezentat de domnul S. Mangiapane, avocat la S. Giovanni Gemini (Agregente). Guvernul italian (atractul) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 6 ianuarie 2000. La 19 ianuarie 1987, dl G. a numit-o pe dna L.P.
în fața instanței judecătorești pe dna Agrigente pentru a obține restituirea unui teren, demolarea unei părți a unei clădiri și repararea pagubelor suferite. La data de 30 octombrie 1987, judecătorul a decis să pună în discuție pe reclamant, pe care doamna L.P. l-a vândut la data de 27 februarie 1987. La data de 17 iunie 1988, reclamantul s-a constituit în fața judecătorului. Din cele 11 audieri stabilite între 10 februarie 1989 și 8 aprilie 1994, trei au fost amânate din oficiu, una a fost amânată la cererea dlui - reclamantul fiind absent -, patru au vizat punerea în discuție a altor persoane, numirea unui expert și o legătură între prezenta cauză și o altă pendinte între aceleași părți.
La data de 3 martie 1995, judecătorul a stabilit data la care s-a prezentat concluziile la 27 octombrie 1995. Tribunalul a respins cererea dlui G. în fața camerei competente din 27 martie 1997. printr-o hotărâre din 10 aprilie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 19 aprilie 1997, instanța a respins cererea dlui G. în dreptul VIOLAȚIEI ALEGUE DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Ö Õ cu privire la această teză.
Perioada care trebuie luată în considerare a început la 17 iunie 1988 și s-a încheiat la 19 aprilie 1997 și, prin urmare, a durat aproximativ opt ani și zece luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior.
Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 12.În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea ștearsă decât mai mult decât mai puțin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 50 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 20 000 000 ITL. Comisioane și cheltuieli de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, 3 886 475 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții.
16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma solicitată și o acordă reclamantului. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A spus în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 20 000 000 (80 de milioane) lire italiene pentru daune morale și 3 886 475 (trei milioane opt sute optzeci și șase de mii patru sute șaptezeci și cinci) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă cu 2,5 % l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 16 noiembrie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Moduleer Președinte
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE F.L.S. c. ITALIE (Requête n° 46533/99) ARRÊT STRASBOURG 16 novembre 2000 DÉFINITIF 16/02/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire F.L.S. c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de : M. G. Ress , président , M. A. Pastor Ridruejo , M. B. Conforti , M. L. Caflisch , M. V. Butkevych , M me N. Vajić , M. J. Hedigan, juges , et de M. V. Berger , greffier de section ; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 octobre 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. F.L.S. (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 3 octobre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 4 mars 1999 sous le numéro de dossier 46533/99. Le requérant est représenté par M e S. Mangiapane, avocat à S. Giovanni Gemini (Agrigente). Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 6 janvier 2000. EN FAIT
Le 19 janvier 1987, M. G. assigna Mme L.P. devant le tribunal d’Agrigente, afin d’obtenir la restitution d’un terrain, la démolition d’une partie d’un immeuble et la réparation des dommages subis.
La mise en état de l’affaire commença le 27 février 1987. A l’audience du 30 octobre 1987, le juge décida la mise en cause du requérant, puisqu’il avait vendu à Mme L.P. l’immeuble faisant l’objet de la procédure. Le 17 juin 1988, le requérant se constitua devant le juge.
Des onze audiences fixées entre le 10 février 1989 et le 8 avril 1994, trois furent reportées d’office, une le fut à la demande de M. G. - le requérant étant absent -, quatre concernèrent la mise en cause d’autres personnes, une la nomination d’un expert et une la jonction de la présente affaire à une autre pendante entre les mêmes parties. Le 3 mars 1995, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 27 octobre 1995. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 27 mars 1997. Par un jugement du 10 avril 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 19 avril 1997, le tribunal rejeta la demande de M. G. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 17 juin 1988 et s'est terminée le 19 avril 1997.
Elle a donc duré environ huit ans et dix mois pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant réclame 50 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.
La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 20 000 000 ITL. B. Frais et dépens
Le requérant demande également 3 886 475 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme demandée et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 20 000 000 (vingt millions) lires italiennes pour dommage moral et 3 886 475 (trois millions huit cent quatre-vingt-six mille quatre cent soixante-quinze) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le16 novembre 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Vincent Berger Georg Ress Greffier Président