AFFAIRE CICCARDI c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA CICCARDI c. ITALIA (solicitarea nr. 46521/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 noiembrie 2000 DEFINITIVF 16/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Ress președinte Pastor Ridruejo Conforti Caflisch Butkevych Vajigan, judecători și domnul V. Berger grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 26 octombrie 2000, Rend la hotărâre, care a fost adoptată la această dată procedurală. La originea cauzei se află o cerere formulată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Pantaleo Ciccardi, a sesizat Comisia Europeană cu privire la drepturile omului la 7 octombrie 1998 în temeiul fostului articol 25 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (adică Convenția privind drepturile omului). Cererea a fost înregistrată la data de 4 martie 1999 sub numărul dosarului 46521/99. Reclamantul este reprezentat de domnul L. Caprioli, avocat la Lecce. Guvernul italian (atîlul) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 6 ianuarie 2000. La 3 ianuarie 1996, reclamantul a formulat o acțiune în fața instanței judecătorești a lui Lecce, în funcție de funcția de judecător al muncii, pentru a obține recunoașterea dreptului său la un loc de muncă în urma unui accident de muncă. La 16 ianuarie 1996, instanța a stabilit prima audiere la 21 În ziua următoare, la cererea reclamantului, judecătorul a numit un expert care a depus jurământul la 25 iunie 1996. Cele trei audieri stabilite la date cuprinse între 11 martie 1997 și 12 mai 1998 au fost amânate deoarece expertul nu a depus la gref raportul său de experiență. O audiere a fost stabilită la 2 februarie 1999. Prin intermediul unei hotărâri din aceeași zi, judecătorul a acceptat cererea reclamantului. Data la care textul deciziei a fost depus pentru prima dată la grefa este ilizibilă. Primul text al deciziei fiind negăsit la grefa instanței, un al doilea text al hotărârii, care înlocuiește primul, a fost depus la grefă la 7 aprilie 1999. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 3 ianuarie 1996 și s-a încheiat la 7 aprilie 1999; prin urmare, a durat aproximativ trei ani și trei luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 15 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 11 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Procedură și cheltuieli de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, 5 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 3 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea a afirmat, cu cinci voturi împotriva a două, că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție Décis, cu cinci voturi împotriva a doi, că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu 44 alin. (2) din Convenție, 11 000 000 (11 milioane) lire italiene pentru daune morale și 3 000 000 (trei milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 2,5 % l de la expirarea acestui termen și până la plata înapoiată, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și apoi comunicat în scris la 16 noiembrie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu art. 45 alineatul (2) din Convenție și cu art. 74 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, expunerea la dividendență a dlui Conforti. G.R. V.B. Opinion dizidente a dlui Judecător Conforti Regret faptul că nu pot fi de acord cu majoritatea, deoarece, în opinia mea, o perioadă de trei ani și trei luni pentru o instanță, deși este vorba despre o acțiune în fața judecătorului muncii, nu este suficient de rezonabilă pentru a duce la o încălcare a convenției. Acest lucru este cu atât mai important cu cât această procedură se desfășoară într-o țară precum Italia, unde există milioane de acțiuni în instanță civilă, inclusiv în cazuri legate de dreptul muncii, și în care există un exces de garanții, cum ar fi, de exemplu, posibilitatea pentru toate cazurile - chiar și cele mai nesemnificative - de a merge până la casare.

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE CICCARDI c. ITALIE

(Requête n°

46521/99)

ARRÊT

STRASBOURG

16 novembre 2000

DÉFINITIF

16/02/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Ciccardi c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

G.

Ress

,

président

,

M.

A.

Pastor Ridruejo

,

M.

B.

Conforti

,

M.

L.

Caflisch

,

M.

V.

Butkevych

,

M

me

N.

Vajić

,

M.

J.

Hedigan,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 octobre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Pantaleo Ciccardi («

le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 7 octobre 1998 en vertu de l’ancien article 25

de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 4 mars 1999 sous le numéro de dossier 46521/99. Le requérant est représenté par M

e

L. Caprioli, avocat à Lecce. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 6 janvier 2000.

EN FAIT

3.

Le 3 janvier 1996, le requérant déposa un recours devant le juge d’instance de Lecce, faisant fonction de juge du travail, afin d’obtenir la reconnaissance de son droit à une rente d’invalidité suite à un accident du travail.

4.

Le 16 janvier 1996, le juge d’instance fixa la première audience au 21

mai 1996. Le jour venu, à la demande du requérant le juge nomma un expert qui prêta serment le 25

juin

mars 1997 et le 12

mai 1998 furent reportées car l’expert n’avait pas déposé au greffe son rapport d’expertise. Une audience fut fixée au 2 février 1999.

5.

Par un jugement du même jour, le juge fit droit à la demande du requérant. La date à laquelle le texte de la décision fut une première fois déposé au greffe est illisible. Le premier texte de la décision étant introuvable au greffe du tribunal, un second texte du jugement, remplaçant le premier, fut déposé au greffe le 7 avril 1999.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 3 janvier 1996 et s'est terminée le 7 avril 1999.

9.

Elle a donc duré environ trois ans et trois mois pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

Le requérant réclame 15 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.

14.

La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 11 000 000 ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

15.

Le requérant demande également 5 000 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 3 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour

1.

Dit,

par cinq voix contre deux, qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit,

par cinq voix contre deux,

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 11 000 000 (onze millions) lires italiennes pour dommage moral et 3 000 000 (trois millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

, à l’unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 novembre 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président

Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l'exposé de l’opinion dissidente de M.

Conforti.

G.R.

V.B.

Opinion dissidente de M. le Juge Conforti

Je regrette de ne pas pouvoir me rallier à l’opinion de la majorité car à mon avis une durée de trois ans et trois mois pour une instance, bien qu’il s’agisse d’un recours devant le juge du travail, ne se révèle pas suffisamment déraisonnable pour donner lieu à une violation de la Convention.

Cela d’autant plus que cette procédure s’est déroulée dans un pays comme l’Italie où il y a des millions de recours pendants devant les juridictions civiles, y compris pour des affaires ayant trait au droit du travail, et où il y a un excès de garanties, comme par exemple la possibilité pour toutes les affaires - même les plus insignifiantes - d’aller jusqu’en cassation.