În cazul M.A.I.E. S.n. Italia (solicitarea nr. 45893/99), această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale finale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din J.-P. Costa președinte Fuhrmann Conforti Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza Traja judecători și dl Dolle graffière de secțiune, după ce a intenționat în camera Consiliului la 10 octombrie 2000, renunțând hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care o societate italiană, M.A.I.E. S.n.c., a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 19 noiembrie 1996 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la 2 februarie 1999 sub numărul de dosar 45893/99. Recurenta este reprezentată de domnul F. Furnari, avocat în Catania. Guvernul italian (atlantic) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 26 octombrie 1999. La 3 februarie 1993, societatea reclamantă a depus la grefa Tribunalului din Catania o acțiune în temeiul articolului 700 din Codul de procedură civilă italian pentru a obține suspendarea abonamentului la telefon al unei societăți concurente, deoarece aceasta din urmă avea numărul de telefon care anterior era al reclamantei. La 8 februarie 1993, tribunalul și-a acceptat cererea și a stabilit un termen limită pentru a relua procedura. La 9 aprilie 1993, reclamanta a reluat procedura. În ziua următoare, numai unul dintre cei trei martori fiind prezent în urma unei erori a grefei, judecătorul a amânat cauza la 9 octombrie 1995. Cu toate acestea, această audiere nu a avut loc, deoarece a fost amânată de patru ori - dintre care una la cererea recurentei, una la cererea unei pârâte și două din oficiu - până la 4 mai 1999. La cererea recurentei, data acestei audieri a fost înaintată la 9 noiembrie 1998. Cu toate acestea, la o dată nespecificată, cauza a fost atribuită colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (seziune stralcio). La 12 octombrie 1999, încuviințarea a fost rejudecată. 1999, expertul a depus jurământul. Cele trei audieri stabilite între 13 aprilie 2000 și 26 iunie 2000 au fost retrimise la cererea părților. O audiere a fost stabilită la 21 septembrie 2000. În ceea ce privește VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE Recurenta a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil 1 din Convenție, astfel de formulare Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) . . Perioada care trebuie luată în considerare a început la 3 februarie 1993 și era încă în curs de desfășurare la 21 septembrie 2000. La această dată, Curtea reamintea că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de încălcări ale obligației de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 200 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit. 14. Statuind în echitate, astfel cum prevede art. 41, Curtea atribuie recurentei 12 000 000 000 ITL pentru prejudiciul suferit. Interese moratorii 15. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 12 000 000 (doisprezece milioane) lire italiene pentru daune că această sumă va crește cu 2,5 % l de la expirarea termenului respectiv și până la plata acesteia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 7 noiembrie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Module Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE M.A.I.E. S.N.C. c. ITALIE
(Requête n°
45893/99)
ARRÊT
7 novembre 2000
04/04/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire M.A.I.E. S.n.c. c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
J.-P.
Costa
,
président
,
M.
W.
Fuhrmann
,
M.
B.
Conforti
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
K.
Jungwiert
,
Sir
Nicolas
Bratza
,
M.
K.
Traja
,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 10 octobre 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une société italienne, M.A.I.E. S.n.c. (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 19 novembre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 2 février 1999 sous le numéro de dossier 45893/99. La requérante est représentée par M
e
est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 26 octobre 1999.
3.
Le 3 février 1993, la société requérante déposa au greffe du tribunal de Catane un recours en référé sur le fondement de l’article 700 du code de procédure civile italien afin d’obtenir la suspension de l’abonnement téléphonique d’une société concurrente, car cette dernière avait le numéro de téléphone qui était auparavant celui de la requérante. Le 8 février 1993, le tribunal fit droit à sa demande et fixa aux parties un délai afin de reprendre la procédure.
4.
Le 9 avril 1993, la requérante reprit la procédure. L’instruction commença le 22 juin 1993. Après une audience, le 23 mai 1994 le juge admit des témoins et fixa pour l’audition de ces derniers l’audience du 6
mars 1995. Le jour venu, seulement un des trois témoins étant présent suite à une erreur du greffe, le juge ajourna l’affaire au 9 octobre 1995. Toutefois, cette audience ne se tint pas, car elle fut reportée à quatre reprises - dont une à la demande de la requérante, une à la demande d’une partie défenderesse et deux d’office - jusqu’au 4 mai 1999. A la demande de la requérante, la date de cette audience fut avancée au 9 novembre 1998.
5.
Toutefois, à une date non précisée, l’affaire fut attribuée au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (
sezione stralcio
). Le 12 octobre 1999, l’audience fut renvoyée d’office. Le 15
novembre
1999, l’expert prêta serment. Les trois audiences fixées entre le 13 avril 2000 et le 26 juin 2000, furent renvoyées à la demande des parties. Une audience fut fixée au 21 septembre 2000.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6.
La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
7.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
8.
La période à considérer a débuté le 3 février 1993 et était encore pendante au 21 septembre 2000.
9.
Elle avait à cette date déjà duré plus de sept ans et sept mois pour une instance.
10.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
11.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
12.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
13.
La requérante réclame 200 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu'elle aurait subi.
14.
Statuant en équité, comme le veut l’article 41, la Cour alloue à la requérante 12 000 000 ITL pour le dommage subi.
B.
Intérêts moratoires
15.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 12 000 000 (douze millions) lires italiennes pour dommage
;
b)
que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 novembre 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président