- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 9 noiembrie 2000
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement frais et dépens - procédure de la Convention
F. S.P.A. împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A DOUA CAUZA F. S.p.a. c. ITALIA (solicitarea nr. 39164/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 noiembrie 2000 DEFINITIVF 09/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cazul F. S.p.a. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președinte Conforti Bonello Strážnická Tsatsa-Nikolovska E. Levits . Kovler judecători și domnul P.J. M. ahoney grefier adjunct al Curții, grefier de secțiune f.f.; După ce a deliberat în camera Consiliului la 12 octombrie 2000, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere formulată împotriva Republicii Italiene, printre care o societate italiană, F. S.p.A.
La data de 8 mai 1997, în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( E. Filippello, avocată la Torino. Guvernul italian (adică, la 28 octombrie 1999) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 octombrie 1999. F. un ordin de plată pentru a obține restituirea unei sume pe care a acordat-o pârâtilor cu titlu de împrumut. La 27 iunie 1989, recurenta a obținut sechestrul asupra unei clădiri a pârâtilor, împrumutul fiind garantat printr-o ipotecă în primul rând în favoarea acesteia.
La 13 iulie 1989, reclamanta a solicitat stabilirea datei de vânzare a imobilului în cauză și a reședinței. Între timp, la 28 februarie 1989, a fost inițiată o procedură împotriva aceluiași pârât. În cursul acestei proceduri, la 21 martie 1990, avocatul reclamantei s-a referit la dosarul la aviz notificat recurentei în temeiul articolului 498 din Codul de procedură civilă (în conformitate cu acest articol, creditorii care au drept de preempțiune asupra anumitor bunuri confiscate trebuie să fie informați cu privire la expropriere). În urma a două audieri, la 25 mai 1991, judecătorul pentru execuție a dispus vânzarea proprietății în cauză. La 4 martie 1992, reclamanta a înaintat un recurs la grefa Tribunalului din Casale Monferrato pentru a participa la distribuirea sumei obținute în procedura de executare.
La 13 mai 1992, judecătorul pentru execuție a fixat o nouă vânzare la 20 septembrie 1992. După o trimitere din oficiu, la 11 noiembrie 1992 judecătorul a stabilit din nou data vânzării la 23 aprilie 1993. În ziua următoare, vânzarea a avut loc. Următoarea ședință a fost stabilită la 8 februarie 1995. Această ședință a fost amânată, în primul rând, din oficiu la 26 aprilie 1995 și, ulterior, la 17 mai 1995, deoarece avocații grevă. noiembrie 1995, părțile au precizat valoarea creanțelor lor și judecătorul a amânat cazul la 28 februarie 1996. Această audiere a fost amânată la 26 iunie 1996 din cauza mutației judecătorului. În ziua următoare, reclamanta a precizat valoarea creanțelor sale în lumina dobânzilor scadente între timp.
În urma unei trimiteri, la 11 martie 1997, judecătorul pentru executarea execuției a depus grefei un proiect de repartizare a bunurilor și a amânat cauza la 14 mai 1997. În ziua următoare, reclamanta a solicitat ca produsul din vânzare să-i fie atribuit, în calitate de creanciară ipotecară privilegiată. În urma unei ședințe, printr-o ordonanță din 7 ianuarie 1998, instanța de executare a aprobat proiectul de repartizare din 11 martie 1997 și a atribuit reclamantului suma prevăzută în proiectul menționat. Între timp, la 16 decembrie 1996, societatea reclamantă și-a schimbat denumirea în F. S.p.A.
potrivit informațiilor furnizate de reclamantă, aceasta a primit suma respectivă la 2 februarie 1998. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 10. Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil de termen stabilit la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 11. 14. Curtea reamintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de încălcări ale obligației de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).15.
După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 71 708 502 lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 2 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 18. Curtea consideră că prelungirea procedurii în litigiu dincolo de termenul rezonabil a trebuit să cauzeze, în cadrul F. S.p.A.
În acest sens, se poate considera că societatea reclamantă a fost lăsată într-o situație de incertitudine care justifică acordarea unei despăgubiri (a se vedea Hotărârea Comingersoll S.A. c. Portugalia [GC], din 6 aprilie 2000, care apare în Codul Oficial al Curții, § 36.19.
Curtea consideră că … De asemenea, recurenta solicită 1 600 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 3 500 000 ITL pentru cele suportate în fața Curții 21. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 3 500 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care a fost acordată recurentei.
Interese moratorii 22. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 2 000 000 (două milioane) lire italiene pentru daune 3 500 000 (trei milioane cinci sute de mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
În limba franceză, apoi comunicat în scris la 9 noiembrie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Paul Mahoney Christos Rozakis Modulul Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE F. S.p.a. c. ITALIE (Requête n° 39164/98) ARRÊT STRASBOURG 9 novembre 2000 DÉFINITIF 09/02/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire F. S.p.a. c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : M. C.L. Rozakis , président , M. B. Conforti , M. G. Bonello , M me V. Strážnická , M me M. Tsatsa-Nikolovska , M. E. Levits , M. A . Kovler , juges , et de M. P.J. M ahoney , greffier adjoint de la Cour, greffier de section f.f.; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 octobre 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une société italienne, F. S.p.A (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 8 mai 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 5 janvier 1998 sous le numéro de dossier 39164/98. La requérante est représentée par M e E. Filippello, avocate à Turin. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 28 octobre 1999. EN FAIT
Le 11 mai 1989, la requérante, société anonyme de financement à l’époque nommée F.S.I., notifia à M. B. et à M me F. une injonction de payer afin d’obtenir la restitution d’une somme qu’elle avait allouée aux défendeurs à titre de prêt.
Le 27 juin 1989, la requérante obtint la saisie d’un immeuble des défendeurs, le prêt étant garanti par une hypothèque en premier rang en faveur de celle-ci.
Le 13 juillet 1989, la requérante demanda la fixation de la date de vente de l’immeuble en cause et de l’audience.
Entre-temps, le 28 février 1989 la Caisse d’épargne d’Asti avait entamé une procédure à l’encontre des mêmes défendeurs. L’exécution immobilière commencée par la requérante fut jointe à celle-ci. Au cours de cette procédure, le 21 mars 1990 l’avocat de la demanderesse versa au dossier l’avis notifié à la requérante aux termes de l’article 498 du Code de procédure civile (selon cet article, les créanciers qui ont un droit de préemption sur certains biens saisis doivent être informés de l’expropriation). Après deux audiences, le 25 mai 1991, le juge de l’exécution ordonna la vente de l’immeuble en question.
Le 4 mars 1992, la requérante déposa un recours au greffe du tribunal de Casale Monferrato visant à participer à la distribution de la somme obtenue dans la procédure d’exécution. Le 13 mai 1992, le juge de l’exécution fixa une nouvelle vente au 20 septembre 1992. Après un renvoi d’office, le 11 novembre 1992 le juge fixa à nouveau la date de la vente au 23 avril 1993. Le jour venu, la vente eut lieu. L'audience suivante fut fixée au 8 février 1995. Cette audience fut reportée, d'abord, d'office au 26 avril 1995 et, par la suite, au 17 mai 1995 car les avocats faisaient grève. Le 15 novembre 1995, les parties précisèrent le montant de leurs créances et le juge ajourna l'affaire au 28 février 1996. Cette audience fut reportée au 26 juin 1996 en raison de la mutation du juge.
Le jour venu, la requérante précisa le montant de ses créances à la lumière des intérêts entre-temps échus. Après un renvoi, le 11 mars 1997 le juge de l’exécution déposa au greffe un projet de répartition des biens et ajourna l’affaire au 14 mai 1997. Le jour venu, la requérante demanda que le produit de la vente lui fût attribué, en tant que créancière hypothécaire privilégiée. Après une audience, par une ordonnance du 7 janvier 1998, le juge de l’exécution approuva le projet de répartition du 11 mars 1997 et attribua la somme prévue dans ledit projet à la requérante. Entre-temps, le 16 décembre 1996, la société requérante, changea de dénomination en F. S.p.A.
Selon les informations fournies par la requérante, celle-ci reçut ladite somme le 2 février 1998. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
10. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 11 mai 1989 et s'est terminée le 2 février 1998.
Elle a donc duré plus de huit ans et huit mois, pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
La requérante réclame 71 708 502 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 2 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu'elle aurait subis.
La Cour estime que l’allongement de la procédure litigieuse au-delà du délai raisonnable a dû causer, dans le chef de la F. S.p.A. et de ses administrateurs et associés, des désagréments considérables et une incertitude prolongée, ne serait-ce que sur la conduite des affaires courantes de la société. A cet égard, on peut donc estimer que la société requérante a été laissée dans une situation d’incertitude qui justifie l’octroi d’une indemnité (voir l’arrêt Comingersoll S.A. c. Portugal [GC], du 6 avril 2000, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, § 36).
La Cour estime qu’il n’y a en l’espèce aucun lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice matériel allégué. Elle rejette cette partie de la demande. En revanche, la Cour alloue à la requérante la somme demandée de 2 000 000 ITL pour le dommage subi. B. Frais et dépens
La requérante demande également 1 600 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 3 500 000 ITL pour ceux encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 3 500 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit , a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 2 000 000 (deux millions) lires italiennes pour dommage et 3 500 000 (trois millions cinq cent mille) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 novembre 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Paul Mahoney Christos Rozakis Greffier Président