AFFAIRE Fr.C. c. ITALIE

A DOUA SECȚIUNEA CAUZA FR.C. C. ITALIA (Cercetarea nr. 45855/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 noiembrie 2000 DEFINITIVF 09/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președinte Conforti Bonello Strážnická Tsatsa-Nikolovska E. Levits . Kovler judecători și domnul P.J. M. ahoney grefier adjunct al Curții, grefier de secțiune f.f.; După ce a deliberat în camera Consiliului la 12 octombrie 2000, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, dl Fr.C., a sesizat Comisia Europeană cu privire la drepturile de lamaie la data de 8 În decembrie 1993, în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile omului). Cererea a fost înregistrată la data de 2 februarie 1999 sub numărul dosarului 45855/99. Guvernul italian (atmosito) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 octombrie 1999. ÎN FAȚĂ la 17 iunie 1992, reclamantul a depus o acțiune împotriva fostului său angajator, societatea P., în fața instanței judecătorești din Taranto, funcționând ca judecător al muncii în vederea obținerii plății salariilor neplătite. La 9 septembrie 1992, instanța a fixat prima audiere la o dată nespecificată. La 10 martie 1993, partea pârâtă a prezentat o cerere reconvențională. La 12 martie 1993, prima audiere a fost stabilită la 24 iunie 1993. Această audiere, precum și cea din 7 octombrie 1993 au fost amânate la cererea părților, pentru a încerca să ajungă la o soluționare amiabilă. La 13 ianuarie 1994, judecătorul din instanță a reieșit la tribunal la 24 martie 1994, pentru a permite pârâtei să depună anumite documente. La tribunal prevăzută pentru 16 iunie 1994 a fost dat în judecată la 25 octombrie 1994. În ziua următoare, reclamantul a solicitat o expertiză. Judecătorul s-a reținut să decidă și a fixat o audiere la 14 octombrie 1994 decembrie 1994. Această audiere a fost amânată la 30 martie 1995 la cererea părților, pentru a ajunge la o soluționare amiabilă. Această audiere a fost amânată din oficiu la 28 decembrie 1995. La această dată, judecătorul a amânat cauza la 18 aprilie 1996 la cererea reclamantului. La data de 31 octombrie 1996, părțile și-au prezentat concluziile și au formulat deliberarea la 9 ianuarie 1997. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 23 octombrie 1997, instanța de judecată a dat dreptul la cererea reclamantului și a respins cererea reconvențională prezentată de partea pârâtă. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Ö Õ cu privire la această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 17 iunie 1992 și s-a încheiat la 23 octombrie 1997 și, prin urmare, a durat puțin peste cinci ani și patru luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDO 1999 V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 12.În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea ștearsă decât mai mult decât mai puțin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 29 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 15 000 ITL. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, 1 028 700 pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 028 700 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care a acordat reclamantului. Interese moratorii 17. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 15 000 000 (quinze milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 028 700 (un milion douăzeci și opt de mii șapte sute) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Paul Mahoney Christos Rozakis Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE Fr.C. c. ITALIE

(Requête n°

45855/99)

ARRÊT

STRASBOURG

9 novembre 2000

DÉFINITIF

09/02/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Fr.C. c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

C.L.

Rozakis

,

président

,

M.

B.

Conforti

,

M.

G.

Bonello

,

M

me

V.

Strážnická

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

M.

E. Levits

,

M.

A

. Kovler

,

juges

,

et de M. P.J. M

ahoney

,

greffier adjoint de la Cour, greffier de section f.f.;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 octobre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Fr.C. («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 8

décembre 1993 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 2 février 1999 sous le numéro de dossier 45855/99. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 28 octobre 1999.

EN FAIT

3.

Le 17 juin 1992, le requérant déposa un recours à l’encontre de son ancien employeur, la société P., devant le juge d’instance de Taranto, faisant fonction de juge du travail afin d’obtenir le paiement de ses salaires impayés.

4.

Le 9 septembre 1992, le juge d’instance fixa la première audience à une date non précisée. Le 10 mars 1993, la partie adverse présenta une demande reconventionnelle. Le 12 mars 1993, la première audience fut fixée au 24 juin 1993. Ladite audience, ainsi que celle du 7 octobre 1993 furent ajournées à la demande des parties, afin de tenter de parvenir à un règlement amiable. Le 13 janvier 1994, le juge d’instance renvoya l’audience au 24 mars 1994, pour permettre à la partie défenderesse de déposer certains documents. L’audience prévue pour le 16 juin 1994 fut renvoyée d’office au 25 octobre 1994. Le jour venu, le requérant sollicita une expertise. Le juge se réserva de décider et fixa une audience au 14

décembre 1994. Cette audience fut ajournée au 30 mars 1995 à la demande des parties, afin de parvenir à un règlement amiable. Cette audience fut reportée d’office au 28 décembre 1995. A cette date, le juge ajourna l’affaire au 18 avril 1996 à la demande du requérant.

5.

Le 31 octobre 1996, les parties présentèrent leurs conclusions et la mise en délibéré se tint le 9 janvier 1997. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 23 octobre 1997, le juge d’instance fit droit à la demande du requérant et rejeta la demande reconventionnelle présentée par la partie adverse.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 17 juin 1992 et s'est terminée le 23

octobre 1997.

9.

Elle a donc duré un peu plus de cinq ans et quatre mois, pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999

‑

V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

Le requérant réclame 29 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.

14.

La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 15

000

00

ITL.

B.

Frais et dépens

15.

Le requérant demande également 1 028 700 pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 028 700 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 15 000 000 (quinze millions) lires italiennes pour dommage moral

et 1 028 700 (un million vingt-huit mille sept cents) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 novembre 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Paul

Mahoney

Christos

Rozakis

Greffier

Président