- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 9 noiembrie 2000
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
Tesconi împotriva Italiei
Traducere în română Auto
A DOUA SECȚIUNEA CAUZA TESCONI c. ITALIA (solicitarea nr. 45858/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 noiembrie 2000 DEFINITIVF 09/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Tesconi c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președinte Conforti Bonello Strážnická Tsatsa-Nikolovska E. Levits . Kovler judecători și domnul P.J.
M. ahoney grefier adjunct al Curții, grefier de secțiune f.f.; După ce a deliberat în camera Consiliului la 12 octombrie 2000, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul Giovaccino Tesconi, a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor L'Equilape 1 iulie 1996 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind libertățile fundamentale). Cererea a fost înregistrată la 2 februarie 1999 sub numărul dosarului 45858/99. Guvernul italian (atît) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito.
Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 octombrie 1999. DE FAPT, recurentul, victimă a unei agresiuni, a depus o plângere împotriva dlor M. și L. și a dlui L. La 4 decembrie 1992, reclamantul s-a constituit parte civilă într-o procedură penală pendinte în fața instanței judecătorești din Massa, împotriva dlor M. și L. și M. Dl din cele 13 audieri stabilite între 3 noiembrie 1993 și 23 mai 1997, șapte au vizat audierea martorilor, alte două documente prezentate, una amânată din oficiu, două au fost exmatriculate pentru că avocații făceau grevă și unul a fost respins pentru că părțile pârâte erau absente. La 4 iulie 1997, cauza a fost pronunțată în mod deliberat și printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 2 octombrie 1997, judecătorul recunoscut reclamantului dreptul de a primi despăgubiri pentru prejudiciile suferite, a căror valoare trebuia stabilită de instanțele civile.
La 15 noiembrie 1997, dnii M. și L. și Prin hotărârea din 13 martie 1998, al cărei text a fost depus la grefa din 17 martie 1998, Curtea a făcut parte din dreptul la recurs, dar a confirmat dreptul reclamantului de a obține o reparație. ÎN FAȚA PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE recurentul a afirmat că durata procedurii a încălcat principiul în termen rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 1 din Convenție, astfel de cuvinte Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) … Perioada care trebuie luată în considerare a început la 4 decembrie 1992 și s-a încheiat la 17 martie 1998 și, prin urmare, a durat puțin peste cinci ani și trei luni pentru două instanțe.
10. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior.
Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 12.În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea ștearsă decât mai mult decât mai puțin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Recurentul solicită 4 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 100 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea consideră că, în speță, nu există nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat.
În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 8 000 În conformitate cu informațiile de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, a declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 8 000 000 (8 milioane) lire italiene pentru daune morale, că această sumă va crește cu un interes simplu cu 2,5 % l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata restantă cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
În limba franceză, apoi comunicat în scris la 9 noiembrie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Paul Mahoney Christos Rozakis Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE TESCONI c. ITALIE (Requête n° 45858/99) ARRÊT STRASBOURG 9 novembre 2000 DÉFINITIF 09/02/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire Tesconi c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : M. C.L. Rozakis , président , M. B. Conforti , M. G. Bonello , M me V. Strážnická , M me M. Tsatsa-Nikolovska , M. E. Levits , M. A . Kovler , juges , et de M. P.J. M ahoney , greffier adjoint de la Cour, greffier de section f.f.; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 octobre 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Giovacchino Tesconi (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 1 er juillet 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 2 février 1999 sous le numéro de dossier 45858/99. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 28 octobre 1999. EN FAIT
Le requérant, victime d’une agression, avait porté plainte contre MM. M. et L. et M me M. Le 4 décembre 1992, le requérant se constitua partie civile dans une procédure pénale pendante devant le juge d’instance de Massa, à l’encontre de MM. M. et L. et M me M. Des treize audiences fixées entre le 3 novembre 1993 et le 23 mai 1997, sept concernèrent l'audition de témoins, deux autres la production de documents, une fut reportée d'office, deux furent renvoyées car les avocats faisaient grève et une le fut car les parties défenderesses étaient absentes.
Le 4 juillet 1997, l'affaire fut mise en délibéré et par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 2 octobre 1997, le juge reconnu au requérant le droit d’obtenir réparation des dommages subis, dont le montant devait être déterminé par les juridictions civiles.
Le 15 novembre 1997, MM. M. et L. et M me M. interjetèrent appel du jugement devant la cour d’appel de Gênes. Par un arrêt du 13 mars 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 17 mars 1998, la cour fit en partie droit à l’appel, mais confirma le droit du requérant à obtenir une réparation. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 4 décembre 1992 et s'est terminée le 17 mars 1998.
Elle a donc duré un peu plus de cinq ans et trois mois, pour deux instances.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant réclame 4 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 100 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu'il aurait subis.
La Cour estime qu’il n’y a en l’espèce aucun lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice matériel allégué. Elle rejette cette partie de la demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 8 000 000 ITL au titre du préjudice moral. B. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 8 000 000 (huit millions) lires italiennes pour dommage moral ; b) que ce montant sera à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 novembre 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Paul Mahoney Christos Rozakis Greffier Président