AFFAIRE I.F. c. ITALIE

SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL I.F. c. ITALIA (solicitarea nr. 40698/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 noiembrie 2000 DEFINITIVF 09/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președinte Conforti Bonello Strážnická Tsatsa-Nikolovska E. Levits . Kovler judecători și domnul P.J. M. ahoney grefier adjunct al Curții, grefier de secțiune f.f.; După ce a deliberat în camera Consiliului la 12 octombrie 2000, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o resortisantă italiană, M F. I. (inclusiv reclamanta, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 23 mai 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Lacundare și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția de la Madrid). Cererea a fost înregistrată la 27 aprilie 1998 sub numărul de dosar 40968/98. Recurenta este reprezentată de M. Dl Corradi, avocat la Ploua. Guvernul italian (adică, la data de ...) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 octombrie 1999. La 30 ianuarie 1985, recurenta l-a numit pe dl A. R. în fața Tribunalului de Pleinque pentru a obține prezentarea conturilor privind administrarea anumitor clădiri deținute în subdiviziuni. Încheierea cauzei a început la 14 martie 1985. 1985, reclamanta a depus un memoriu. La data prevăzută pentru 18 iulie 1985 a fost amânată din oficiu la 19 septembrie 1985, data la care judecătorul a numit un expert, care a depus un jurământ, după o trimitere din oficiu, la 12 decembrie 1985. La 27 martie 1986, reclamanta a contestat raportul de experiență depus între timp la grefă. După o audiere, la 19 iunie 1986, reclamanta a solicitat audierea pârâtului la data de 2 octombrie. 1986, aceasta a insistat în această cerere. Următoarele două audieri au fost trimise la cererea părților. La 5 martie 1987, judecătorul a admis audierea martorilor, care a avut loc la 28 mai 1987. La 15 iulie 1987, părțile au solicitat o trimitere. La 17 septembrie 1987, pârâtul a întors documentele la dosar. 1987 a fost amânat din oficiu la 12 noiembrie 1987. La acea dată, judecătorul a stabilit data prezentării concluziilor la 7 aprilie 1988. În acea zi, judecătorul a amânat cauza la 15 decembrie 1988. Printr-o ordonanță din 15 mai 1989, instanța a ordonat recurentei să-l citeze pe dl F. R., un alt coproprietar al bunurilor deținute în subdiviziuni și a amânat cauza la 21 septembrie 1989. Această audiere nu a avut loc. La 15 februarie 1990, judecătorul l-a declarat pe dl F. R. eșec și a amânat cauza la 12 iulie 1990. Această audiere a fost amânată din oficiu la 21 februarie 1991. La 19 septembrie 1991, părțile și-au prezentat concluziile, iar judecătorul a stabilit la 29 aprilie 1993 ședința pledoariilor. Printr-o hotărâre definitivă din 20 mai 1993, al cărei text a fost depus la grefa din 3 septembrie 1993, tribunalul a fost parțial îndreptățit la cererea recurentei și, printr-o ordonanță din aceeași zi, instanța a amânat cauza la 27 octombrie 1993 pentru continuarea procedurii. La această dată, avocatul pârâtului s-a revocat la interjeter apel. După o audiere, la 18 martie 1994 reclamanta l-a informat pe judecător că este în favoarea unei soluționări amiabile. La 22 septembrie 1994, domnul a refuzat propunerea reclamantei. În iunie 1995. În acea zi, judecătorul a amânat cauza la 7 decembrie 1995 din cauza grevei avocaților. În ziua următoare, avocatul reclamantei a cerut ca încetarea procedurii să fie pronunțată, termenul de șase luni stabilit pentru continuarea procedurii de la data decesului avocatului pârâtului fiind încheiat. Printr-o decizie din 12 decembrie 1995, judecătorul de punere în stare de arest declara stingerea procedurii. Între timp, la 8 noiembrie 1993, domnul A. R. a interjectat apelul în fața instanței de apel de la Bologna. În decembrie 1993, data la care dl A. R. a solicitat suspendarea executării hotărârii de Primă Instanță. După o audiere, printr-o ordonanță din 7 martie 1994, consilierul de punere în funcțiune a respins cererea menționată și a stabilit interdicția de prezentare a concluziilor la 5 mai 1994. Printr-o hotărâre din 9 iunie 1995, instanța de apel a pronunțat recursul inadmisibil. La 16 septembrie 1996, în urma deciziei judecătorului de a pune în funcțiune instanța de Tribunalul de Primă Instanță din 12 decembrie 1995, domnul a introdus un nou recurs împotriva hotărârii din 20 mai 1993 care, ca urmare a stingerii procedurii de primă instanță, devenise definitivă. În urma unei ședințe, la 18 iunie 1997, părțile și-au prezentat concluziile, iar la 29 mai 1998 au avut loc pledoariile. 10. Prin hotărârea din 5 iunie 1998, al cărei text a fost depus la gref la 21 iulie 1998, Curtea de apel a respins cererea domnului A. R. 11. La 22 decembrie 1998, acesta din urmă s-a ocupat de casare. La 22 ianuarie 1999, recurenta a prezentat un recurs incident. 12. Potrivit informațiilor furnizate de reclamantă, procedura era încă în curs de desfășurare la 29 august 2000. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) (14). Curtea reamintea că, la acea dată, Curtea a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) la existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 18. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea ștearsă decât . imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 70 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 50 000 000 pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 21. Curtea consideră că mai mult de atât nu există nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat. Ea respinge această parte a cererii. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 28 000 000 ITL pentru prejudicii morale. Costuri și cheltuieli de judecată 22. Recurenta solicită, de asemenea, 20 139 941 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. 23. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă recurentei. Interese moratorii 24. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 28 000 000 (8 milioane) lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 9 noiembrie 2000, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Paul Mahoney Christos Rozakis Modululr Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE I.F. c. ITALIE

(Requête n°

40968/98)

ARRÊT

STRASBOURG

9 novembre 2000

DÉFINITIF

09/02/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire I.F. c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

C.L.

Rozakis

,

président

,

M.

B.

Conforti

,

M.

G.

Bonello

,

M

me

V.

Strážnická

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

M.

E. Levits

,

M.

A

. Kovler

,

juges

,

et de M. P.J. M

ahoney

,

greffier adjoint de la Cour, greffier de section f.f.;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 octobre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

F. I. (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 23 mai 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 27 avril 1998 sous le numéro de dossier 40968/98. La requérante est représentée par M

e

M. Corradi, avocat à Plaisance. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 28 octobre 1999.

EN FAIT

3.

Le 30 janvier 1985, la requérante assigna M. A. R. devant le tribunal de Plaisance afin d’obtenir la reddition des comptes concernant l’administration de certains immeubles détenus en indivision.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 14 mars 1985. Le 30

mai

1985, la requérante déposa un mémoire. L’audience prévue pour le 18 juillet 1985 fut reportée d’office au 19 septembre 1985, date à laquelle le juge nomma un expert, qui prêta serment, après un renvoi d’office, le 12

décembre 1985. Le 27 mars 1986, la requérante contesta le rapport d’expertise entre-temps déposé au greffe. Après une audience, le 19

juin

1986, la requérante demanda l’audition du défendeur. Le 2

octobre

1986, celle-ci insista dans cette demande. Les deux audiences suivantes furent renvoyées à la demande des parties. Le 5 mars 1987, le juge admit l’audition de témoins, qui se tint le 28 mai 1987. Le 15 juillet 1987, les parties demandèrent un renvoi. Le 17 septembre 1987, le défendeur versa des documents au dossier. L’audience prévue pour le 5

novembre

1987 fut reportée d’office au 12 novembre 1987. A cette date, le juge fixa la date pour la présentation des conclusions au 7 avril 1988. Ce jour-là, le juge ajourna l’affaire au 15 décembre 1988. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 20 avril 1989.

5.

Par une ordonnance du 15 mai 1989, le tribunal ordonna à la requérante de citer M. F. R., autre copropriétaire des biens détenus en indivision et ajourna l’affaire au 21 septembre 1989. Cette audience ne se tint pas. Le 15 février 1990, le juge déclara M. F. R. défaillant et ajourna l’affaire au 12 juillet 1990. Ladite audience fut reportée d’office au 21

février 1991. Le 19 septembre 1991, les parties présentèrent leurs conclusions et le juge fixa l’audience de plaidoiries au 29 avril 1993. Par un jugement non définitif du 20 mai 1993, dont le texte fut déposé au greffe le 3 septembre 1993, le tribunal fit en partie droit à la demande de la requérante et, par une ordonnance du même jour, le tribunal ajourna l’affaire au 27 octobre 1993 pour la poursuite de la procédure. A cette date, l’avocat du défendeur se réserva d’interjeter appel. Après une audience, le 18 mars 1994 la requérante informa le juge être favorable à un règlement amiable. Le 22 septembre 1994, M. A. R. refusa la proposition de la requérante. L’audience prévue pour le 2 février 1995 fut reportée d’office au 1

er

juin 1995. Ce jour-là, le juge ajourna l’affaire au 7 décembre 1995 en raison de la grève des avocats. Le jour venu, l’avocat de la requérante demanda que l’extinction de la procédure fût prononcée, le délai de six mois fixé pour la poursuite de la procédure à compter du décès de l’avocat du défendeur étant échu.

6.

Par une décision du 12 décembre 1995, le juge de la mise en état déclara l’extinction de la procédure.

7.

Entre-temps, le 8 novembre 1993 M. A. R. avait interjeté appel devant la cour d’appel de Bologne. La mise en état de l’affaire commença le 23

décembre 1993, date à laquelle M. A. R. demanda la suspension de l’exécution du jugement de première instance. Après une audience, par une ordonnance du 7 mars 1994, le conseiller de la mise en état rejeta ladite demande et fixa l’audience de présentation des conclusions au 5 mai 1994. L’audience de plaidoiries eut lieu le 2 juin 1995.

8.

Par un arrêt du 9 juin 1995, la cour d’appel déclara l’appel irrecevable.

9.

Le 16 septembre 1996, suite à la décision du juge de la mise en état du tribunal de Plaisance du 12 décembre 1995, M. A. R. interjeta un nouvel appel contre le jugement du 20 mai 1993 qui, suite à l’extinction de la procédure de première instance, était devenu définitif. Après une audience, le 18 juin 1997 les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries se tint le 29 mai 1998.

10.

Par un arrêt du 5 juin 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 21

juillet 1998, la cour d’appel rejeta l’appel de M. A. R.

11.

Le 22 décembre 1998, ce dernier se pourvut en cassation. Le 22

janvier 1999, la requérante présenta un pourvoi incident.

12.

Selon les informations fournies par la requérante, la procédure était encore pendante au 29 août 2000.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

13.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

14.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

15.

La période à considérer a débuté le 30 janvier 1985 et était encore pendante au 29 août 2000.

16.

Elle avait, à cette date, déjà duré environ quinze ans et sept mois.

17.

La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

18.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

19.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

20.

La requérante réclame 70 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 50 000 000 au titre du préjudice moral qu'elle aurait subis.

21.

La Cour estime qu’il n’y a en l’espèce aucun lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice matériel allégué. Elle rejette cette partie de la demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à la requérante 28

000

000 ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

22.

La requérante demande également 20 139 941 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

23.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 5 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.

C.

Intérêts moratoires

24.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 28 000 000 (vingt-huit millions) lires italiennes pour dommage moral

et 5 000 000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 novembre 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Paul

Mahoney

Christos

Rozakis

Greffier

Président