AFFAIRE FERRAZZO ET AUTRES c. ITALIE

În cazul Ferrazzo și al celorlalți c. Italia (solicitarea nr. 45870/99) hotărăște STRASBURG 9 noiembrie 2000 DEFINITIVE 09/02/2001 această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președinte Conforti Bonello Strážnická Tsatsa-Nikolovska E. Levits . Kovler judecători și domnul P.J. M. ahoney grefier adjunct al Curții, grefier de secțiune f.f.; După ce a deliberat în camera Consiliului la 12 octombrie 2000, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, ale cărei resortisanți italieni, dnii Antonio, Luca și Simone Ferrazzo și M Mirella Momenté, au sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 6 noiembrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (adică Convenția privind libertățile fundamentale). Cererea a fost înregistrată la 2 februarie 1999 sub numărul de dosar 45870/99. Reclamanții sunt reprezentați de dl V. Claut, avocat la Pordenone. Guvernul italian ( este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 28 octombrie 1999. DE FAPT, la 15 iulie 1992, reclamanții i-au adresat pe domnul F. și compania de asigurări A. în fața Tribunalului din Milano pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a decesului domnului Lle F., fiica și, respectiv, sora reclamanților, care au avut loc în timpul unui accident de circulație. Punerea în funcțiune a început la 28 ianuarie 1993, data la care compania de asigurări A s-a constituit. La 1 aprilie 1993, domnul F. s-a constituit și judecătorul a acceptat audierea acestuia, precum și pe cea a martorilor. Cele cinci audieri care au avut loc între 21 octombrie 1993 și 15 martie 1995 s-au referit la audierile menționate. La 15 iunie 1995, judecătorul de punere în funcțiune a amânat cazul la 13 decembrie 1995 pentru că în acea zi avocații greveau. Această audiere a fost amânată din oficiu la 18 martie 1996. În acea zi, părțile au depus documente la dosar și judecătorul a numit un expert, care a depus jurământul la 25 octombrie 1996. La 28 februarie 1997, părțile au solicitat o trimitere pentru a examina raportul de expertiză depus între timp la grefă. La 11 iunie 1997, domnul a înaintat la dosar un document privind o acțiune penală pendinte împotriva unuia dintre martori. La 10 iulie 1997, judecătorul a fixat sonda de prezentare a concluziilor la 20 martie 1998. La 15 mai 1998, părțile și-au prezentat concluziile și pledoaria în fața camerei competente a fost stabilită la 23 mai 2000. Potrivit informațiilor furnizate de solicitanți la 28 august 2000, nu a avut loc nici o altă dată de la data de 23 mai 2000 nu a fost stabilită nici o altă dată de la data la care nu a fost stabilită nici o altă dată de la data la care nu a fost stabilită nici o altă dată de la data la care nu a fost stabilită data la care a fost stabilită data la care a fost stabilită durata procedurii. 1 din Convenție, astfel de formulare Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) La această dată, Curtea reamintea că, în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34484/97, § 22, CEDH 1999 V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 13. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprejm de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 15. Fiecare reclamant solicită 20 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit și se întorc la Curte pentru prejudiciul material 16. Curtea consideră că, în speță, nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat. Aceasta respinge această parte a cererii. Pe de altă parte, Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant suma solicitată pentru prejudiciul moral, și anume 20 000 000 ITL. Costuri și cheltuieli de judecată 17. Reclamanții solicită, de asemenea, 21 142 228 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi menționată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 200 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă fiecărui solicitant. Interese moratorii 19. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 20 000 000 (8 milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 200 000 (un milion două sute de mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 9 noiembrie 2000, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul Paul Mahoney Christos Rozakis Modululr Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE FERRAZZO ET AUTRES c. ITALIE

(Requête n°

45870/99)

ARRÊT

STRASBOURG

9 novembre 2000

DÉFINITIF

09/02/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Ferrazzo et autres c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

C.L.

Rozakis

,

président

,

M.

B.

Conforti

,

M.

G.

Bonello

,

M

me

V.

Strážnická

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

M.

E. Levits

,

M.

A

. Kovler

,

juges

,

et de M. P.J. M

ahoney

,

greffier adjoint de la Cour, greffier de section f.f.;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 octobre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, MM. Antonio, Luca et Simone Ferrazzo et M

me

Mirella Momenté

(« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 6

novembre

1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 2

février 1999 sous le numéro de dossier 45870/99. Les requérants sont représentés par M

e

V. Claut, avocat à Pordenone. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 28 octobre 1999.

EN FAIT

3.

Le 15 juillet 1992, les requérants assignèrent M. F. et la compagnie d’assurances A. devant le tribunal de Milan afin d’obtenir réparation des dommages subis en raison du décès de M

lle

F., respectivement fille et soeur des requérants, survenu lors d’un accident de la circulation.

4.

La mise en état commença le 28 janvier 1993, date à laquelle la compagnie d’assurances A. se constitua. Le 1

er

avril 1993, M. F. se constitua et le juge admit l’audition de celui-ci ainsi que celle de témoins. Les cinq audiences qui eurent lieu entre le 21 octobre 1993 et le 15

mars

1995 concernèrent lesdites auditions. Le 15 juin 1995, le juge de la mise en état ajourna l’affaire au 13 décembre 1995 car ce jour-là les avocats faisaient grève. Cette audience fut reportée d’office au 18 mars 1996.

5.

Ce jour-là, les parties versèrent des documents au dossier et le juge nomma un expert, qui prêta serment le 25 octobre 1996. Le 28 février 1997, les parties demandèrent un renvoi afin d’examiner le rapport d’expertise déposé entre-temps au greffe. Le 11 juin 1997, M. F. versa au dossier un document concernant une action pénale pendante intentée à l’encontre d’un des témoins. Le 10 juillet 1997, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 20 mars 1998. Le jour venu, les parties demandèrent un renvoi dans l’attente de l’issue de ladite procédure pénale.

6.

Le 15 mai 1998, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 23

mai

2000.

7.

Selon les informations fournies par les requérants le 28 août 2000, l’audience du 23 mai 2000 n’avait pas eu lieu et aucune autre date d’audience n’avait encore été fixée.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

8.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

9.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

10.

La période à considérer a débuté le 15 juillet 1992 et était encore pendante au 28 août 2000.

11.

Elle avait, à cette date, déjà duré plus de huit ans et un mois, pour une instance.

12.

La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999

‑

V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

13.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

14.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

15.

Chaque requérant réclame 20 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'il aurai subi et ils se remettent à la Cour pour le préjudice matériel.

16.

La Cour estime qu’il n’y a en l’espèce aucun lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice matériel allégué. Elle rejette cette partie de la demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à chaque requérant la somme demandée au titre du préjudice moral, à savoir 20 000 000 ITL.

B.

Frais et dépens

17.

Les requérants demandent également 21 142 228 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

18.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 200 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à chaque requérant.

C.

Intérêts moratoires

19.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 20 000 000 (vingt millions) lires italiennes pour dommage moral

et 1 200 000 (un million deux cent mille) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 novembre 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Paul

Mahoney

Christos

Rozakis

Greffier

Président