AFFAIRE SPURIO c. ITALIE (N° 2)

A DOUA SECȚIUNE CAUZA SPURIO c. ITALIA (nr. 2) (solicitarea nr. 3970/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 noiembrie 2000 DEFINITIVF 09/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cazul Spurio c. Italia (nr. 2) Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președinte Conforti Bonello Strážnická Tsatsa-Nikolovska E. Levits . Kovler judecători și domnul P.J. M. ahoney grefier adjunct al Curții, grefier de secțiune f.f.; După ce a deliberat în camera Consiliului la 12 octombrie 2000, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cale de atac împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, Carlo Spurio, care a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 13 mai 1996 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la 9 februarie 1998 sub numărul de dosar 3970/98. Reclamantul este reprezentat de dl E. Rosati, avocată la Maltignano (Ascoli Piceno). Guvernul italian ( (3) La 9 mai 1990, reclamantul, asistent medical într-o unitate sanitară locală, a numit cinci medici în fața tribunalului din Ascoli Piceno pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a mutației sale într-un alt departament, ca urmare a unei calomnii din partea inculpaților. După o rejudecare din oficiu, audierile din 14 februarie 1991 și 4 iulie 1991 au vizat depunerea documentelor. La data de 4 iulie 1991 a fost amânată la 13 iulie 1991 la cererea inculpaților. 1991 a avut loc audierea părților. Acestea și-au prezentat concluziile la 29 ianuarie 1992 și tribunalul a respins cererea reclamantului la 21 decembrie 1995. La 13 iunie 1996, acest ultim interjet a făcut apel la instanța de judecată din Ancona. La 17 octombrie 1996. O audiere mai târziu, la 20 martie 1997, părțile și-au prezentat concluziile. La 17 februarie 1999 s-a stabilit o rejudecare. printr-o hotărâre din 25 februarie 1999, al cărei text a fost depus la grefă la 8 mai 1999, Curtea a respins recursul. La 21 septembrie 1999, reclamantul s-a ocupat de casare, iar la 27 iulie 2000 nu s-a stabilit nicio rejudecare. Între timp, la 17 septembrie 1999, pârâta a solicitat un ordin de plată. La 23 septembrie 1999, reclamantul a depus o opoziție la Curtea a Uniunii Europene (denumită în continuare "Analiza"), în conformitate cu art. 373 din Codul de procedură civilă. Prin ordonanța din 29 octombrie 1999, Curtea a respins opoziția prezentată de reclamant. La 27 noiembrie 1999, i s-a notificat o sesizare. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 10. Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timpul rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 1 din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 11. Curtea amintește că, la această dată, a avut deja mai mult de zece ani și două luni pentru trei instanțe. 14. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de încălcări ale obligației de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).15. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 50 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciile materiale și morale pe care le-ar fi suferit. 18. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 10 000 000 de lire ITL pentru prejudiciul moral. Costă și cheltuieli de judecată 19. Reclamantul solicită, de asemenea, 2 755 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 1 795 600 ITL pentru cei care se află în fața Curții. 20. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale și consideră rezonabilă suma de 1 795 600 ITL pentru procedura în fața Curții și de acord cu reclamantul. Interese moratorii 21. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în mod unanim, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 10 000 000 (zece milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 795 600 (un milion șapte sute optzeci și cinci de mii șase sute) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor crește cu o dobândă simplă de 2,5 % l an de la expirarea termenului menționat și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 9 noiembrie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Paul Mahoney Christos Rozakis Modululer Președintele

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE SPURIO c. ITALIE (n° 2)

(Requête n°

39705/98)

ARRÊT

STRASBOURG

9 novembre 2000

DÉFINITIF

09/02/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Spurio c. Italie

(n° 2)

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

C.L.

Rozakis

,

président

,

M.

B.

Conforti

,

M.

G.

Bonello

,

M

me

V.

Strážnická

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

M.

E. Levits

,

M.

A

. Kovler

,

juges

,

et de M. P.J. M

ahoney

,

greffier adjoint de la Cour, greffier de section f.f.;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 octobre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Carlo Spurio (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 13 mai 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 9 février 1998 sous le numéro de dossier 39705/98. Le requérant est représenté par M

e

E.E. Rosati, avocate à Maltignano (Ascoli Piceno). Le gouvernement italien (« le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 28 octobre 1999.

EN FAIT

4.

La mise en état de l’affaire commença le 28 juin 1990. Après un renvoi d’office, les audiences du 14 février 1991 et du 4 juillet 1991 concernèrent le dépôt de documents. L’audience du 4 juillet 1991 fut reportée au 13 juillet 1991 à la demande des défendeurs. Le 5

décembre

1991 l’audition des parties eut lieu. Celles-ci présentèrent leurs conclusions le 29 janvier 1992 et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 21 décembre 1995.

5.

Par un jugement du 8 janvier 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 13 janvier 1996, le tribunal rejeta la demande du requérant.

6.

Le 13 juin 1996, ce dernier interjeta appel devant la cour d’appel d’Ancône. L’instruction commença le 17 octobre 1996. Une audience plus tard, le 20 mars 1997 les parties présentèrent leurs conclusions. L’audience de plaidoiries fut fixée au 17 février 1999.

7.

Par un arrêt du 25 février 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 8

mai 1999, la cour rejeta l’appel.

8.

Le 21 septembre 1999, le requérant se pourvu en cassation. Aucune audience n’avait été fixée au 27 juillet 2000.

9.

Entre-temps, le 17 septembre 1999, la partie défenderesse déposa une injonction à payer. Le 23 septembre 1999, le requérant déposa opposition devant la Cour d’appel d’Ancône, conformément à l’article 373 du code de procédure civile. Par une ordonnance du 29 octobre 1999, la cour rejeta l’opposition présentée par le requérant. Le 27 novembre 1999, une saisine lui fut notifiée.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

10.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

11.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

12.

La période à considérer a débuté le 10 mai 1990 et était encore pendante au 27 juillet 2000.

13.

Elle avait, à cette date, déjà duré plus de dix ans et deux mois, pour trois instances.

14.

La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

15.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

16.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

17.

Le requérant réclame 50 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu'il aurait subi.

18.

La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 10

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

19.

Le requérant demande également 2 755 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et

1 795 600 ITL pour ceux encourus devant la Cour.

20.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, et estime raisonnable la somme de 1 795 600 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

21.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 10 000 000 (dix millions) lires italiennes pour dommage moral

et 1 795 600 (un million sept cent quatre-vingt-cinq mille six cents) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration dudit délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 novembre 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Paul

Mahoney

Christos

Rozakis

Greffier

Président