SECȚIUNEA A PATRA CAUZA MURRU c. ITALIA (nr. 2) (solicitarea nr. 45991/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 decembrie 2000 DEFINITIVF 21/03/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Murru c. Italia (nr. 2), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Ress președinte Pastor Ridruejo Conforti Caflisch Makarczyk Vajić Pellonpä judecători și din domnul V. Berger grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 30 noiembrie 2000, rend la hotărâre, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv un resortisant italian, dl Salvatore Murru ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 4 septembrie 1996 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția de la Lisabona). Cererea a fost înregistrată la data de 18 decembrie 1998 sub numărul de dosar 45091/98. Reclamantul este reprezentat de M. P. Stepien Murru, secretar la Beaucourt (Franța). Guvernul italian ( La 31 iulie 1987, reclamantul a fost numit de societatea domnului, al cărui administrator a fost, în fața tribunalului din Cagliari, pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a neregulilor comise în timpul exercitării funcțiilor sale. aprilie 1988 și 13 noiembrie 1992, unul a fost restant din oficiu, trei au fost reținute la cererea părților și patru au fost reținute la admiterea altor mijloace de probă, cum ar fi audierea reclamantului, a martorilor și a unei sesizări, cereri respinse de judecătorul de punere în aplicare. Prezentarea concluziilor a avut loc la 14 mai 1993. iulie 1993. Printr-o ordonanță din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 29 septembrie 1993, tribunalul a aprobat audierea reclamantului și a martorilor și a stabilit în acest scop cinci la 15 martie 1994 în fața judecătorului de punere în funcțiune. În ziua următoare, reclamantul a fost ascultat și cauza a fost amânată la 8 martie 1994. noiembrie 1994. Această audiere și cele din 11 aprilie 1995, 23 ianuarie și 26 noiembrie 1996 au fost trimise la cererea părților. La 30 septembrie 1997, un martor a fost absent și judecătorul a amânat prezentarea concluziilor părților la 6 martie 1998. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Termenul care trebuie luat în considerare a început la 31 iulie 1987 și este încă în curs de desfășurare; prin urmare, a durat mai mult de treisprezece ani și patru luni pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) la În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă, dacă este cazul, părții vătămate o satisfacție echitabilă. 13. Reclamantul solicită 150 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit. (14) Curtea consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între durata procedurii și prejudiciul material imputat nu a fost demonstrat și, prin urmare, respinge cererea reclamantului. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție respinge cererea de satisfacție echitabilă. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 21 decembrie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE MURRU c. ITALIE (n° 2)
(Requête n°
45091/98)
ARRÊT
21 décembre 2000
21/03/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Murru c. Italie (n° 2),
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
G.
Ress
,
président
,
M.
A.
Pastor Ridruejo
,
M.
B.
Conforti
,
M.
L.
Caflisch
,
M.
J.
Makarczyk
,
M
me
N.
Vajić
,
M.
M.
Pellonpää
,
juges
,
et de M. V.
Berger
,
greffier de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 30 novembre 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Salvatore Murru («
le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 septembre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 18
décembre 1998 sous le numéro de dossier 45091/98. Le requérant est représenté par M
me
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 1999.
3.
Le 31 juillet 1987, le requérant fut assigné par la société M., dont il avait été l’administrateur, devant le tribunal de Cagliari afin d’obtenir réparation des dommages subis suite à des irrégularités commises lors de l’exercice de ses fonctions.
4.
L’instruction commença le 23 octobre 1987. Des dix audiences prévues entre le 8
avril 1988 et le 13 novembre 1992, une fut reportée d’office, trois le furent à la demande des parties et quatre furent consacrées à l’admission d’autres moyens de preuves tels que l’audition du requérant, de témoins et à une saisie, demandes rejetées par le juge de la mise en état. La présentation des conclusions eut lieu le 14 mai 1993. L’audience de plaidoiries se tint le 15
juillet 1993. Par une ordonnance du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 29
septembre 1993, le tribunal admit l’audition du requérant et de témoins et fixa à cette fin l’audience au 15
mars 1994 devant le juge de la mise en état.
5.
Le jour venu, le requérant fut entendu et l’affaire fut reportée au 8
novembre 1994. Cette audience et celles des 11 avril 1995, 23 janvier et 26 novembre 1996 furent renvoyées à la demande des parties. Le 30
septembre 1997, un témoin était absent et le juge ajourna la présentation des conclusions des parties au 6 mars 1998. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 3 mai 2001.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
7.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
8.
La période à considérer a débuté le 31 juillet 1987 et est à ce jour encore pendante.
9.
Elle a donc duré plus de treize ans et quatre mois, pour une instance.
10.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
11.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
12.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
13.
Le requérant réclame 150 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel qu'il aurait subi.
14.
La Cour considère qu’aucun lien de causalité entre la durée de la procédure et le préjudice matériel réclamé n’a été démontré, et partant rejette la demande du requérant.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Rejette
la demande de satisfaction équitable.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 décembre 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président