SECȚIUNEA I CERINȚA MURRU c. ITALIA (solicitarea nr. 46514/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 noiembrie 2000 DEFINITIVF 21/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinta Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și domnul O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv un resortisant italian, dl Salvatore Murru ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 4 septembrie 1996 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( P. Stepien Murru, secretar la Beaucourt.
Guvernul italian (adică, la data de 14 decembrie 1999) este reprezentat de agentul său, domnul U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la data de 19 septembrie 1985. DE FAPT, societatea A. l-a numit pe reclamant în fața Tribunalului din Cagliari pentru a obține o sumă în executarea anumitor lucrări. La 26 mai 1986, societatea A. a fost reținută la audierea reclamantului. Audiențele din 13 martie 1987 și 27 noiembrie 1987 au fost amânate din cauza absenței reclamantului, iar cea din 30 septembrie 1988 a fost amânată deoarece consiliul societății A. renunțase la mandat. să permită părților să-și prezinte concluziile la 19 martie 1990 pe reclamant la audierea martorilor.
octombrie 1990. După o audiere consacrată depunerii de documente și o altă retrimisă pentru a permite părților să încerce să ajungă la o soluționare pe cale amiabilă, la 18 noiembrie 1991 judecătorul de declarație a admis audierea martorilor. La 9 octombrie 1992, au fost audiați martori. 1993, 1 martie 1994 și 15 noiembrie 1994 au fost amânate din cauza absenței unui martor. La 2 mai 1995, tribunalul nu s-a pronunțat din cauza unei greve a avocaților și a fost retrimisă la 15 decembrie 1995. În ziua următoare, a fost rejucată de două ori la cererea părților, până la 7 noiembrie 1995. 1997, data la care a avut loc audierea unui martor. La tribunalul din 30 octombrie 1998 a fost amânată până la 9 iulie 1999 din cauza absenței unui martor.
Cu toate acestea, în ziua următoare, a fost revocată din oficiu la 5 mai 2000. Astfel cum se prevede la art. 6 1 din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) . . Perioada care trebuie luată în considerare a început la 19 septembrie 1985 și era încă în curs de desfășurare la 5 mai 2000. Curtea amintește că, la acea dată, a durat deja mai mult de paisprezece ani și șapte luni pentru o instanță.
10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerina termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă 13. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă.
Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde o sumă în acest sens. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția făcută în franceză, apoi comunicat în scris la 21 noiembrie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Michael O Palm Moduleer Președinte
AFFAIRE MURRU c. ITALIE (Requête n° 46514/99) ARRÊT STRASBOURG 21 novembre 2000 DÉFINITIF 21/02/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire Murru c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : M me E. Palm, présidente , M. B. Conforti , M. L. Ferrari Bravo , M. Gaukur Jörundsson , M. R. Türmen , M. B. Zupančič , M. T. Panțîru , juges , et de M. M. O’Boyle , greffier de section ; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 24 octobre 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Salvatore Murru (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 septembre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 4 mars 1999 sous le numéro de dossier 46514/99. Le requérant est représenté par M me P. Stepien Murru, secrétaire à Beaucourt. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.La Cour a déclaré la requête recevable le 14 décembre 1999. EN FAIT
3.Le 19 septembre 1985, la société A. assigna le requérant devant le tribunal de Cagliari afin d’obtenir le paiement d’une somme en exécution de certains travaux.
4.La mise en état de l’affaire commença le 4 novembre 1985. Le 26 mai 1986, la société A. demanda l’audition du requérant. Les audiences des 13 mars 1987 et 27 novembre 1987 furent reportées en raison de l’absence du requérant et celle du 30 septembre 1988 le fut car le conseil de la société A. avait renoncé à son mandat. Après deux audiences reportées afin de permettre aux parties de présenter leurs conclusions, le 19 mars 1990 le requérant demanda l’audition de témoins. La partie demanderesse s’opposa à cette demande à l’audience du 1 er octobre 1990. Après une audience consacrée au dépôt de documents et une autre renvoyée pour permettre aux parties d’essayer de parvenir à un règlement amiable, le 18 novembre 1991 le juge de la mise en état admit l’audition de témoins. Le 9 octobre 1992, des témoins furent entendus. Les audiences des 21 mai 1993, 1er mars 1994 et 15 novembre 1994 furent reportées en raison de l’absence d’un témoin.
5.Le 2 mai 1995, l’audience ne se tint pas en raison d’une grève des avocats et elle fut renvoyée au 15 décembre 1995. Le jour venu, l’audience fut renvoyée à deux reprises à la demande des parties, jusqu’au 7 novembre 1997, date à laquelle eut lieu l’audition d’un témoin. L’audience du 30 octobre 1998 fut reportée au 9 juillet 1999 en raison de l’absence d’un témoin. Toutefois, le jour venu elle fut renvoyée d’office au 5 mai 2000. EN DROIT I.
6. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
7.Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
8.La période à considérer a débuté le 19 septembre 1985 et était encore pendante au 5 mai 2000.
9.Elle avait, à cette date, déjà duré un peu plus de quatorze ans et sept mois, pour une instance.
10.La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
11.Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
12.Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »
13.Le requérant n'a présenté aucune demande de satisfaction équitable. Partant, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 novembre 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente