AFFAIRE MURRU c. ITALIE (n° 4)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA MURRU c. ITALIA (nr. 4) (solicitarea nr. 44386/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 decembrie 2001 DEFINITIVF 06/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Murru c. Italia (nr. 4), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (pe secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii. Ress președintele Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve judecători Ferrari Bravo, judecător ad hoc, și al domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera consiliului la 15 noiembrie 2001, rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un cetățean italian, dl Salvatore Murru, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 4 septembrie 1996 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44386/98. Reclamantul este reprezentat de domnul P. Stepien Murru, secretar la Beaucourt. Guvernul italian ( noiembrie 2001, Curtea și-a recompus secțiunile [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită noii secțiuni. DEFINIȚIE, printr-o decizie din 14 mai 1991, notificată dlui V. la 28 mai 1991, președintele Tribunalului din Cagliari emite un ordin în favoarea reclamantului privind restituirea anumitor materiale de construcție. La 17 iunie 1991, domnul V. a opus opoziție. A fost înștiințată cauza la 23 septembrie 1991. La această dată și la 4 noiembrie 1991, reclamantul a anulat executarea provizorie a ordinului. Prin ordonanța din 7 noiembrie 1991, judecătorul a respins cererea reclamantului și a acceptat audierea acestuia, care a avut loc la 7 mai 1992. În aceeași zi, judecătorul a acceptat audierea martorilor. Audierile din 17 decembrie 1992, 1 aprilie și 16 decembrie 1993 au fost trimise pentru că un martor nu a fost prezentat. La 10 februarie 1994 s-a prezentat un alt martor. octombrie 1994, reclamantul a solicitat o trimitere. La 18 mai 1995, judecătorul a arbitrat cauza la 25 ianuarie 1996 din cauza grevei avocaților. În ziua următoare, reclamantul a solicitat o trimitere și judecătorul a fixat la l'înălțime următoare la 17 ianuarie 1997. La 23 aprilie 1996, reclamantul a înaintat grefei o cerere în vederea avansării datei la care a fost încununat. La 17 ianuarie și 30 mai 1997, audierea martorilor a continuat. Printr-o ordonanță din 28 iulie 1997, judecătorul a respins din nou o cerere din partea reclamantului de a obține executarea provizorie a ordinului și a dispus ca doi martori care nu erau prezentați de către forța publică. La 29 mai 1998 s-a pronunțat audierea acestora, iar judecătorul a amânat cauza la 15 ianuarie 1999. În ianuarie 1999 a fost amânată până la 29 septembrie 2000. La 3 martie 2000, reclamantul a depus o cerere pentru ca data la care a fost înaintată data la care data la care a avut loc la 29 septembrie 2000 nu a fost acceptată. Cererea nu a fost acceptată și, în lacul din 29 septembrie 2000, judecătorul a amânat cauza la 25 mai 2001 pentru audierea unui martor. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 17 iunie 1991 și procedura era încă în curs de desfășurare la 25 mai 2001. 12. La această dată a durat mai mult de nouă ani și 11 luni pentru o instanță. 13. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât imediat consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Prejudiciul, cheltuielile și cheltuielile de judecată 16.reclamantul solicită 27 970 200 de lire italiene pentru prejudiciul pe care l-ar fi suferit și pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții. 17. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 12 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 500 EUR pentru procedura în fața Curții și acordă reclamantului. Interese moratorii 19. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L 44 alin. (2) din Convenție, 12 000 EUR (doisprezece mii EUR) pentru daune morale și 500 EUR (cinci sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata acestora Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 6 decembrie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Moduleer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE MURRU c. ITALIE (n° 4)

(Requête n° 44386/98)

ARRÊT

STRASBOURG

6 décembre 2001

DÉFINITIF

06/03/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Murru c. Italie (n° 4),

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

M

me

H.S.

Greve

,

juges

,

M.

L.

Ferrari Bravo,

juge

ad hoc,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 novembre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Salvatore Murru («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4

septembre

1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 13

novembre

1998 sous le numéro de dossier 44386/98. Le requérant est représenté par M

me

P. Stepien Murru, sécretaire à Beaucourt. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 28

novembre 2000.

3.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article 25 §

1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section.

EN FAIT

4.

Par une décision du 14 mai 1991, notifiée à M. V. le 28 mai 1991, le président du tribunal de Cagliari émit une injonction en faveur du requérant concernant la restitution de certains matériaux de construction.

5.

Le 17 juin 1991, M. V. fit opposition.

6.

La mise en état de l’affaire commença le 23 septembre 1991. A cette date et le 4

novembre 1991, le requérant demanda l’exécution provisoire de l’injonction. Par une ordonnance du 7 novembre 1991, le juge rejeta la demande du requérant et admit l’audition de celui-ci, qui se tint le 7

mai

er

avril et 16

décembre 1993 furent renvoyées car un témoin ne s’était pas présenté. Le 10

février 1994 se tint l’audition d’un autre témoin. Le 23

octobre 1994, le requérant demanda un renvoi. Le 18 mai 1995, le juge ajourna l’affaire au 25 janvier 1996 en raison de la grève des avocats. Le jour venu, le requérant demanda un renvoi et le juge fixa l’audience suivante au 17 janvier 1997. Le 23

avril

1996, le requérant déposa au greffe une demande tendant à ce que la date de l’audience fût avancée. Le 26

avril

1996, le juge rejeta ladite demande. Les 17 janvier et 30 mai 1997 l’audition des témoins continua.

7.

Par une ordonnance du 28 juillet 1997, le juge rejeta à nouveau une demande du requérant visant à obtenir l’exécution provisoire de l’injonction et ordonna que deux témoins qui ne s’étaient pas présentés fussent accompagnés par la force publique. Le 29 mai 1998 se tint l’audition de ceux-ci et le juge ajourna l’affaire au 15

janvier 1999. L’audience du 15

janvier 1999 fut reportée au 29 septembre 2000.

8.

Le 3 mars 2000, le requérant introduisit une demande afin que la date de l’audience du 29 septembre 2000 fût avancée. La demande ne fut pas acceptée et à l’audience du 29 septembre 2000 le juge ajourna l’affaire au 25

mai

2001 pour l’audition d’un témoin.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

9.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

10.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

11.

La période à considérer a débuté le 17 juin 1991 et la procédure était encore pendante au 25 mai 2001.

12.

Elle avait à cette date duré plus de neuf ans et onze mois pour une instance.

13.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

14.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

15.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage, frais et dépens

16.

Le requérant réclame 27 970 200 lires italiennes au titre du préjudice qu’il aurait subi et pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour.

17.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 12

000

euros (EUR) au titre du préjudice moral.

18.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

B.

Intérêts moratoires

19.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 12 000 EUR (douze mille euros) pour dommage moral et 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président