AFFAIRE C. ar.l. c. ITALIE (N° 2)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA C. ar.l. c. ITALIA (nr. 2) (solicitarea nr. 45883/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 ianuarie 2001 DEFINITIVF 16/04/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza C. ar.l. Italia (nr. 2), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră formată din domnii J.-P. Costa președinte Conforti Kūris Tulkens Jungwiert Sir Nicolas Bratza, Traja judecători și dl Dolle graffière de secțiune, după ce a deliberat în camera Consiliului la 12 decembrie 2000, înmânează hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv o societate italiană, C. ar.l. în lichidare ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 24 octombrie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ( 1999 sub numărul de dosar 45883/99. Recurenta este reprezentată de domnul S. Bitetto, lichidatorul societății. Guvernul italian (atunc) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 26 octombrie 1999. La 21 aprilie 1986, dl E.C. a formulat o acțiune în fața judecătorului de instanță din Bari, funcționând ca judecător al muncii, pentru a obține de la reclamantă plata sumelor datorate în special cu titlu de retribuție. La 30 aprilie 1986, judecătorul a fixat prima ședință la 14 octombrie 1986. În ziua următoare, judecătorul a declarat reclamanta deficientă și a admis audierea sa. În memoriul său de constituire în procedura din 21 ianuarie 1987, recurenta a excitat de la competența rațională a judecătorului muncii pe motiv că nu a existat un contract de muncă între ea și solicitant. Din cele paisprezece audieri prevăzute între 28 aprilie 1987 și 9 octombrie 1990, două au fost amânate din oficiu, una din cauza absenței părților, una la cererea dlui. E.C., una din cauza absenței reclamantului, una nu a putut avea loc deoarece avocații grevei, cinci au fost amânate la cererea părților și trei pentru a permite părților să-și prezinte concluziile. Dintre cele opt audieri prevăzute între 26 martie 1991 și 17 mai 1994, a fost retrimisă la cererea recurentei, două au fost amânate pentru că cele două părți erau absente, una a fost revocată din oficiu și celelalte patru au fost pur și simplu amânate de către judecător. În lipsa unui magistrat, nu a putut avea loc reședința din 21 februarie 1995. La 16 ianuarie 1996, reclamanta fiind absentă, instanța din instanță a rejudecat cauza la 17 octombrie 1996, apoi din oficiu la 30 ianuarie 1997. După această audiere, la 27 martie 1997, judecătorul judecător a fixat dezbaterile la 22 mai 1997. printr-o ordonanță din 22 mai 1997, instanța judecătorului din statul membru gazdă a primit excepția de incompetență a reclamantei și a fixat părților un termen de 30 de zile pentru a relua procedura în fața instanței competente. Această procedură nu a fost reluată. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 21 aprilie 1986 și s-a încheiat la 22 mai 1997. 10. Prin urmare, a durat 11 ani și o lună pentru o instanță. 11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 1 936 368 lire italiene (ITL) pentru prejudicii materiale și 15 000 000 ITL pentru prejudiciile morale pe care le-ar fi suferit. 15. Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 15 000 000 ITL pentru prejudicii morale. De asemenea, recurenta solicită 8 799 275 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 4 679 291 ITL pentru cele suportate în fața Curții 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 4 679 291 ITL pentru procedura în fața Curții și de la . Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Dit că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 15 000 000 (quinze milioane) lire italiene pentru daune morale și 4 679 291 (patru milioane șase sute șaptezeci și nouă mii două sute nouăzeci și unsprezece) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata înapoiată, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 16 ianuarie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Module Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE C. ar.l. c. ITALIE (N° 2)

(Requête n°

45883/99)

ARRÊT

STRASBOURG

16 janvier 2001

DÉFINITIF

16/04/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire C. ar.l. c. Italie (n° 2),

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

B.

Conforti

,

P.

Kūris

,

M

me

F.

Tulkens

,

M.

K.

Jungwiert

,

Sir

Nicolas

Bratza,

M.

K.

Traja

,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 décembre 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une société italienne, C. ar.l. en liquidation («

la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 24 octobre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 2

février

1999 sous le numéro de dossier 45883/99. La requérante est représentée par M. S. Bitetto, liquidateur de la société. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 26 octobre 1999.

EN FAIT

3.

Le 21 avril 1986, M. E.C. déposa un recours devant le juge d'instance de Bari, faisant fonction de juge du travail, afin d’obtenir de la requérante le versement de sommes dues notamment à titre de rétribution.

4.

Le 30 avril 1986, le juge fixa la première audience au 14

octobre

Dans son mémoire de constitution dans la procédure du 21 janvier 1987, la requérante excipa de l’incompétence

ratione materiae

du juge du travail au motif qu’il n’y avait pas de contrat de travail entre elle et le demandeur.

5.

Des quatorze audiences prévues entre le 28 avril 1987 et le 9

octobre

1990, deux furent reportées d’office, une du fait de l’absence des parties, une à la demande de M.

E.C., une en raison de l’absence du demandeur, une ne put avoir lieu car les avocats faisaient grève, cinq furent ajournées à la demande des parties et trois pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions.

Des huit audiences prévues entre le 26

mars

1991 et le 17

mai

1994, une

fut renvoyée à la demande de la requérante, deux furent reportées car les deux parties étaient absentes, une fut renvoyée d’office et les quatre autres furent simplement ajournées par le juge d’instance. Faute de magistrat, l’audience du 21 février 1995 ne put avoir lieu. Le 16 janvier 1996, la requérante étant absente, le juge d’instance renvoya l’affaire au 17

octobre 1996, puis d’office au 30 janvier 1997. Après cette audience, le 27 mars 1997 le juge d’instance fixa les débats au 22 mai 1997.

6.

Par une ordonnance du 22 mai 1997, le juge d’instance accueillit l’exception d’incompétence de la requérante et fixa aux parties un délai de trente jours pour reprendre la procédure devant le tribunal compétent. Cette procédure ne fut pas reprise.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

8.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

9.

La période à considérer a débuté le 21 avril 1986 et s'est terminée le 22 mai 1997.

10.

Elle a donc duré onze ans et un mois pour une instance.

11.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

12.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

13.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

14.

La requérante réclame 1 936 368 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 15 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu'elle aurait subis.

15.

La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à la requérante 15

000

000 ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

16.

La requérante demande également 8 799 275 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 4 679 291 ITL pour ceux encourus devant la Cour.

17.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 4 679 291 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.

C.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 15 000 000 (quinze millions) lires italiennes pour dommage moral, et 4 679 291 (quatre millions six cent soixante-dix-neuf mille deux cent quatre-vingt onze) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

, la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 janvier 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président