SECȚIUNEA I CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL S.R.L. c. ITALIA (Cercetarea nr. 44406/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 februarie 2001 DEFINIF 27/05/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinte al Comisiei Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și domnul O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv o societate italiană, dl S.r.l. La 15 mai 1997, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Protasoni, lichidator al societății reclamante și residente la Gallarate. Guvernul italian (adică la mai mult de atât) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 4 iulie 2000. Domnul împotriva societății C. și a domnului B, în scopul de a obține rezoluția unui contract de vânzare a unei mașini introduse în Italia prin contrabandă și ulterior sesizată de autoritățile judiciare, la 9 iunie 1989, domnul B. a atribuit ca garanție societății reclamante în fața Tribunalului din Milano. Recurenta s-a constituit în procedură la 11 ianuarie 1990, solicitând punerea în discuție a societății în nume colectiv D. și N. După o audiere, printr-o ordonanță din 27 aprilie 1990, judecătorul a autorizat punerea în discuție a acestei societăți și a respins cererea societății C. de a obține suspendarea procedurii în așteptarea unei proceduri penale. La 24 octombrie 1990, judecătorul de punere în funcțiune a declarat societatea D. și N. defecțiune și a admis audierea părților și a martorilor, care a avut loc, după o trimitere din oficiu, la 19 La 18 martie 1992, părțile și-au prezentat concluziile, iar în fața camerei competente au fost stabilite la 21 septembrie 1993. Printr-o ordonanță din 24 septembrie 1993, instanța redeschisă și a solicitat instanței din Verbania să furnizeze informații cu privire la procedura penală pendinte împotriva domnului D., titular al societății D. și N. La 16 martie 1994, instanța menționată nu a furnizat nicio informație, iar judecătorul a amânat cauza la 30 iunie. 1994. În ziua următoare, părțile au solicitat stabilirea datei pentru prezentarea concluziilor. L 1997, Tribunalul a declarat rezoluția contractului de vânzare a mașinii și a condamnat societatea D. și N. să o garanteze pe reclamantă, care la rândul său era obligată să îl garanteze pe domnul B., care fusese condamnat să îl ramburseze pe domnul 27 mai 1997, reclamanta a luat apel la instanța de apel din Milano. Prima audiere, stabilită la 21 iunie 1997, a avut loc la 7 octombrie 1997, 1997, data la care consilierul de punere în funcțiune a declarat societatea în nume colectiv D. și N. eșec. La 16 decembrie 1997, părțile și-au prezentat concluziile, iar pledoaria a fost stabilită la 17 martie 1999. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa 16 aprilie 1999, Curtea a respins apelul recurentei. Potrivit informațiilor furnizate de reprezentantul recurentei, aceasta din urmă a fost lichidată la 12 iunie 1997 și acesta este lichidatorul acesteia. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 10. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 11. Prin urmare, Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).15. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 200 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciile materiale și morale pe care le-ar fi suferit. 18. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 16 000 000 ITL pentru daune (a se vedea Hotărârea Comingersoll S.A. . c. Portugalia [G.C.], nr. 35382 din 6 aprilie 2000, care urmează să apară în Codul Oficial al Curții, § 36; Cheltuieli și cheltuieli de judecată 19. reclamanta solicită, de asemenea, cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne 13 473 429 ITL. 20. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Interese moratorii 21. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, ÎN L în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 16 000 000 (șaisprezece milioane) lire italiene pentru daune; că această sumă va crește cu un interes simplu cu 3,5 % l an de la data la care Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 27 februarie 2001, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Michael O
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE M. S.R.L. c. ITALIE
(Requête n°
44406/98)
ARRÊT
27 février 2001
27/05/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire M. S.r.l. c. Italie
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M
me
présidente
,
MM.
B.
Conforti
,
L.
Ferrari
Bravo
,
Gaukur
Jörundsson
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
T.
Panțîru
,
juges
,
et de M. M.
O’Boyle
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 février 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une société italienne, M. S.r.l. («
la
requérante
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 15 mai 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44406/98. La requérante est représentée par M.
L.
Protasoni, liquidateur de la société requérante et residant à Gallarate. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)
est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 4 juillet 2000.
3.
Au cours d’une procédure entamée par M
me
4.
La requérante se constitua dans la procédure le 11 janvier 1990 en demandant la mise en cause de la société en nom collectif D. et N. Après une audience, par une ordonnance du 27
avril
1990, le juge de la mise en état autorisa la mise en cause de ladite société et rejeta la demande de la société C. visant à obtenir la suspension de la procédure dans l’attente de l’issue d’une procédure pénale. Le 24
octobre
1990, le juge de la mise en état déclara la société D. et N. défaillante et admit l’audition des parties et de témoins, qui eut lieu, après un renvoi d’office, le 19
septembre 1991. Le 18
mars 1992, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 21
septembre 1993.
5.
Par une ordonnance du 24 septembre 1993, le tribunal rouvrit l’instruction et demanda au tribunal de Verbania de fournir les informations concernant la procédure pénale pendante à l’encontre de M. D., titulaire de la société D. et N. Le 16
mars
1994, ledit tribunal n’ayant fourni aucune information, le juge ajourna l’affaire au 30
juin
1994.Le jour venu, les parties demandèrent la fixation de la date pour la présentation des conclusions. L’audience prévue à cette fin se tint le 13
octobre 1994 et l’audience de plaidoiries fut fixée au 8 octobre 1996.
6.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 27
janvier
1997, le tribunal déclara la résolution du contrat de vente de la voiture et condamna la société D. et N. à garantir la requérante, qui à son tour était tenue de garantir M. B., qui avait été condamné à rembourser M
me
M.
7.
Le 27 mai 1997, la requérante interjeta appel devant la cour d’appel de Milan. La première audience, fixée au 21 juin 1997, se tint le 7
octobre
1997, date à laquelle le conseiller de la mise en état déclara la société en nom collectif D. et N. défaillante. Le 16
décembre
1997, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries fut fixée au 17
mars
1999.
8.
Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe 16
avril
1999, la cour rejeta l'appel de la requérante.
9.
Selon les informations fournies par le représentant de la requérante, cette dernière a été mise en liquidation le 12 juin 1997 et celui-ci en est le liquidateur.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
10.
La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
11.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
12.
La période à considérer a débuté le 9 juin 1989 et s’est terminée le 16 avril 1999.
13.
Elle a donc duré un peu plus de neuf ans et dix mois pour deux instances.
14.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
15.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
16.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
17.
La requérante réclame 200 000 000 lires italiennes (ITL) au titre des préjudices matériel et moral qu’elle aurait subis.
18.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 16
000
000 ITL pour dommage (voir l’arrêt
Comingersoll S.A
. c. Portugal [G.C], n° 35382, du 6 avril 2000, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, § 36).
B.
Frais et dépens
19.
La requérante demande également
pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes 13 473 429 ITL.
20.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, §
30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale.
C.
Intérêts moratoires
21.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, À L’UNANIMITÉ,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
,
a)
que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 16 000 000 (seize millions) lires italiennes pour dommage ;
b)
que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 3,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 février 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente