SECȚIUNEA A PATRA CAUZA I.P.E.A. S.R.L. c. ITALIA Cerere nr. 44448/98 HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINIF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În acest caz, cauza I.P.E.A. S.r.l. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din I.P.A. S.r.l. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din Dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Caflisch Cabral Barreto V.H. B utkevych, judecătorii mei Vajić M. D el Tufo, judecător ad hoc, și al dlui V. Berger grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, rend la hotărâre, adoptat la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere formulată împotriva Republicii Italiene, printre care se numără o societate italiană, I.P.E.A. S.r.l. ( Noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44448/98. Recurenta este reprezentată de domnul Borsci, avocat la Sant. Elpidio a Mare (Ascoli Piceno). Guvernul italian (atractul este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 9 noiembrie 2000. La 23 aprilie 1990, reclamanta a depus o acțiune în fața Tribunalului din Latina pentru a obține un ordin de plată a 26 613 000 de lire italiene în executarea unui contract de formare profesională, împotriva regiunii Lazio. În aprilie 1990, al cărui text a fost depus la grefă în aceeași zi, președintele Tribunalului a acceptat această cerere. La 28 mai 1991 a avut loc o discuție privind mijloacele de probă, două audieri mai târziu, la 17 decembrie. 1992, instanța a fost consacrată depunerii la grefa de documente și părțile au solicitat o trimitere pentru a încerca să ajungă la o soluționare amiabilă. La 24 iunie 1993, tribunalul a fost amânat din același motiv. La data de 14 mai 1996, părțile și-au prezentat concluziile la 3 februarie 1994 și au prezentat pledoariile la data de 14 mai 1996. La acea dată, tribunalul a fost revocat din oficiu, din cauza numărului mare de dosare ale rolului, la 19 iulie 1999. Cu toate acestea, la 1 decembrie 1998, președintele Tribunalului a atribuit cauza colegiului de magistrați însărcinat cu soluționarea celor mai vechi cazuri (sezione stralcio) ) La 2 martie 1999, judecătorul a pronunțat în mod deliberat cauza. printr-o hotărâre din 18 martie 1999, al cărei text a fost depus la grefă la 29 martie 1999, judecătorul a acceptat cererea recurentei. ÎN JUSTIȚIE PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 13. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprejm de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 15. Recurenta se încredințează Curții pentru a stabili sumele pentru prejudiciile materiale și morale pe care le-ar fi suferit. 16. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde recurentei 20 000 de lire italiene (ITL) pentru daune. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 17. Recurenta solicită, de asemenea, 5 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma solicitată, și anume 5 000 000 ITL, pentru procedura în fața Curții și pentru procedura în fața recurentei. Interese moratorii 19. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d Adoptarea prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. PE CES DE LA CURȚA, ÎN LÂNAANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 20 000 000 (80 milioane) de lire italiene pentru daune și 5 000 1000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată. Făcută în franceză și apoi comunicată în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Moduleer Președintele
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE I.P.E.A. S.R.L. c. ITALIE
(
Requête n° 44418/98
)
ARRÊT
25 octobre 2001
25/01/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire I.P.E.A. S.r.l. c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
A.
Pastor Ridruejo
,
L.
Caflisch
,
I.
Cabral Barreto
,
utkevych,
M
mes
N.
Vajić
,
juges
,
el Tufo,
juge ad hoc,
et de M. V.
Berger
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une société italienne, I.P.E.A. S.r.l. («
la
requérante
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 16 juillet 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la
Convention
»). La requête a été enregistrée le 13
novembre 1998 sous le numéro de dossier 44418/98. La requérante est représentée par M
e
C.
Borsci, avocat à Sant’Elpidio a Mare (Ascoli Piceno). Le gouvernement italien («
le Gouvernement
»)
est représenté par son agent, M.
U.
Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 9 novembre 2000.
3.
Le 23 avril 1990, la requérante déposa un recours devant le tribunal de Latina afin d’obtenir une injonction de payer 26
613
000 lires italiennes en exécution d’un contrat de formation professionnelle, à l’encontre de la région du Latium. Par une ordonnance du 26
avril 1990, dont le texte fut déposé au greffe le même jour, le président du tribunal fit droit à cette demande. L’injonction fut notifiée à la partie adverse le 11
mai 1990. Le 31
mai
1990, celle-ci fit opposition devant le même tribunal. Elle déposa également une demande reconventionnelle en résolution du contrat et en restitution des sommes déjà versées.
4.
La mise en état de l’affaire commença le 30 octobre 1990, date à laquelle le juge rejeta la demande de la requérante tendant à l’exécution provisoire de l’injonction. Le 28
mai
1991 eut lieu une discussion concernant les moyens de preuve. Deux audiences plus tard, le 17
décembre
1992, l’audience fut consacrée au dépôt au greffe de documents et les parties demandèrent un renvoi pour tenter de parvenir à un règlement amiable. Le 24
juin
1993, l’audience fut reportée pour la même raison.
5.
Les parties présentèrent leurs conclusions le 3 février 1994 et l’audience de plaidoiries fut fixée au 14 mai 1996. A cette date, l’audience fut reportée d’office, à cause du grand nombre de dossiers au rôle, au 19
juillet 1999.
6.
Toutefois, le 1
er
décembre 1998, le président du tribunal attribua l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (
sezione stralcio
). Le 2
mars
1999, le juge mit l’affaire en délibéré.
7.
Par un jugement du 18 mars 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 29
mars
1999, le juge fit droit à la demande de la requérante.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
8.
La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
9.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
10.
La période à considérer a débuté le 31 mai 1990 et s’est terminée le 29 mars 1999.
11.
Elle a donc duré presque huit ans et dix mois pour une instance.
12.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
13.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
14.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
15.
La requérante s'en remet à la Cour pour qu’elle établisse les montants au titre des préjudices matériel et moral qu’elle aurait subis.
16.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 20
000
000
lires italiennes (ITL) pour dommage.
B.
Frais et dépens
17.
La requérante demande également 5
000
000
ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
18.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme demandée, à savoir 5
000
000
ITL, pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.
C.
Intérêts moratoires
19.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3,5 % l
’
an.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 20
000
000 (vingt millions) lires italiennes pour dommage et 5
000
000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 3,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président