- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 12 februarie 2002
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Cheltuieli de judecată
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
I.P.A. S.R.L. împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA I.P.A. S.R.L. c. ITALIA (Recuperarea nr. 52957/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 Februarie 2002 DEFINIF 12/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cazul I.P.A. S.r.l. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Sir Sir Sir S.P.A. S.r.l.c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte Domnii Pellonpää Pastor Ridruejo Ferrari Bravo, Fischbach Casadevall, Pavlovschi judecători și domnul O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care o societate italiană, I.P.A.
S.r.l. ( Curtea a declarat cererea admisibilă la 22 martie 2001. Prin intermediul unei instanțe depuse la grefa din 7 iulie 1992, reclamanta a solicitat Tribunalului din Crotone să declare falimentul societății domnului La punerea în funcțiune a cauzei a început la 14 februarie 1994. Ședința din 6 iunie 1994 a fost consacrată depunerii la grefa de documente și judecătorul comisar (giudice delegato) a amânat cazul la 14 noiembrie 1994. După o trimitere din oficiu, la 21 iunie 1994 noiembrie 1994, ședința a fost exmatriculată din cauza lipsei societății domnului La 22 decembrie 1994, societatea M. a solicitat reunirea prezentei proceduri cu un alt proces intentat împotriva societății respective și pendinte în fața aceleiași instanțe.
În decembrie 1994, judecătorul a acceptat cererea respectivă și a stabilit următoarea ședință la 20 martie 1995. În ziua următoare, societatea M. a declarat că a plătit o parte din creanțele sale, iar judecătorul a amânat cazul la 3 octombrie 1995. După două trimiteri, la 17 iunie 1996, judecătorul a pus la dispoziție legătura cu o altă procedură, a ordonat grefei să obțină informații suplimentare și a stabilit următoarea ședință la 17 februarie 1997. În ziua următoare, societatea M. a declarat că a plătit o altă parte din creanțele sale, iar judecătorul a amânat cazul la 4 noiembrie 1997. Între timp, la 14 aprilie 1997, recurenta a prezentat o cerere de fixare urgentă a datei de deliberare a cauzei.
Din cele trei audieri stabilite între 4 noiembrie 1997 și 24 noiembrie 1998, o cerere a fost trimisă din cauza lipsei societății domnului și două au vizat o încercare de soluționare amiabilă a cauzei. Prin decizia din 25 noiembrie 1998, notificată recurentei la 6 aprilie 1999, Tribunalul a respins cererea recurentei. La aprilie 1999, aceasta din urmă a prezentat o plângere în fața Curții de Apel de la Catanzaro împotriva deciziei menționate. 1999, al cărei text a fost depus la grefă în aceeași zi, instanța a dispus o actualizare a dovezilor referitoare la societatea M. și a amânat cazul la 14 decembrie 1999, data la care instanța a fixat la data de 26 iunie 2000 data la care instanța a stabilit data la care la data de 26 iunie 2000 a fost pronunțată o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 27 iunie 2000, instanța de apel a respins plângerea reclamantei.
CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) … Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 13. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil.
În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprejm de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 15. În general, reclamanta solicită 170 632 523 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 100 000 000 (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 16. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde recurentei 6 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul suferit.
Costuri și cheltuieli de judecată 17. Recurenta solicită, de asemenea, 20 360 991 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 11 378 915 EUR pentru cele suportate în fața Curții. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru cheltuielile de judecată și cheltuielile de judecată pentru procedura în fața Curții și acordă recurentei.
Interese moratorii 19. Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3 % l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L 44 alin. (2) din Convenție, 6 000 EUR (șase mii EUR) pentru daune și 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 12 februarie 2002, în conformitate cu art. 77§ 2 și 3 din Regulamentul Michael O
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE I.P.A. S.R.L. c. ITALIE (Requête n° 52957/99) ARRÊT STRASBOURG 12 février 2002 DÉFINITIF 12/05/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire I.P.A. S.r.l. c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de : Sir Nicolas Bratza , président , MM. M. Pellonpää , A. Pastor Ridruejo , L. Ferrari Bravo, M. Fischbach , J. Casadevall, S. Pavlovschi , juges , et de M. M. O’Boyle , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une société italienne, I.P.A. S.r.l. (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 9 juillet 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 26 novembre 1999 sous le numéro de dossier 52957/99. La requérante est représentée par M e C. Alvano, avocat à Naples. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 22 mars 2001. EN FAIT
Par une instance déposée au greffe le 7 juillet 1992, la requérante demanda au tribunal de Crotone de déclarer la faillite de la société M.
La mise en état de l'affaire commença le 14 février 1994. L'audience du 6 juin 1994 fut consacrée au dépôt au greffe de documents et le juge commissaire ( giudice delegato) ajourna l'affaire au 14 novembre 1994. Après un renvoi d'office, le 21 novembre 1994, l'audience fut renvoyée en raison de l'absence de la société M. Le 22 décembre 1994, la société M. demanda la jonction de la présente procédure avec un autre procès intenté à l'encontre de ladite société et pendante devant la même juridiction. Par une ordonnance du 23 décembre 1994, le juge accueillit ladite demande et fixa l'audience suivante au 20 mars 1995. Le jour venu, la société M. déclara avoir payé une partie de ses créances et le juge ajourna l'affaire au 3 octobre 1995.
Après deux renvois, le 17 juin 1996, le juge disposa la jonction avec une autre procédure, ordonna au greffe d'obtenir des informations supplémentaires et fixa l'audience suivante au 17 février 1997. Le jour venu, la société M. déclara avoir payé une autre partie de ses créances et le juge ajourna l'affaire au 4 novembre 1997. Entre-temps, le 14 avril 1997 la requérante avait présenté une demande tendant à la fixation urgente de la date de la mise en délibéré de l’affaire. Des trois audiences fixées entre le 4 novembre 1997 et le 24 novembre 1998, une fut renvoyée en raison de l'absence de la société M. et deux concernèrent une tentative de règlement amiable de l'affaire.
Par une décision du 25 novembre 1998, notifiée à la requérante le 6 avril 1999, le tribunal rejeta la demande de la requérante. Le 20 avril 1999, cette dernière présenta une réclamation devant la cour d'appel de Catanzaro à l'encontre de ladite décision. Par une ordonnance du 22 octobre 1999, dont le texte fut déposé au greffe le même jour, la cour ordonna une mise à jour des preuves concernant la société M. et ajourna l'affaire au 14 décembre 1999, date à laquelle la cour fixa l’audience au 26 juin 2000.
Par une décision du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 27 juin 2000, la cour d’appel rejeta la réclamation de la requérante. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
8. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 7 juillet 1992 et s’est terminée le 27 juin 2000.
Elle a donc duré plus de sept ans et onze mois pour deux instances.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
14. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
La requérante réclame globalement 170 632 523 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 100 000 000 (ITL) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 6 000 euros (EUR) au titre du préjudice subi. B. Frais et dépens
La requérante demande également 20 360 991 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 11 378 915 EUR pour ceux encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 2 000 EUR au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 6 000 EUR (six mille euros) pour dommage et 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 février 2002, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Michael O’Boyle Sir Nicolas Bratza Greffier Président