AFFAIRE G.L. c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA G.L. c. ITALIA (Cercetarea nr. 51666/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 decembrie 2001 DEFINITIVF 11/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cazul G.L. c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa Președintele Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători L. Férari ravo, judecător ad-hoc și al domnului Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 noiembrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și a cărei resortisant italian, domnul G.L. ( La data de 22 decembrie 1997, în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind libertățile fundamentale). La 6 octombrie 1999, cererea a fost înregistrată sub numărul de dosar 51666/99. Guvernul italian este reprezentat de agentul său, M. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 13 februarie 2001. ÎN FAVOAREA faptelor prezentei cereri au făcut deja obiectul unei constatări de încălcare a articolului 6 din cauza duratei procedurii de către Comisie la 13 septembrie 1995 în cererea nr. 24315/94 pentru perioada cuprinsă între 8 martie 1991 și 13 septembrie 1995. Mai 1996, Comitetul miniștrilor a adoptat o rezoluție în conformitate cu avizul Comisiei. La 25 iunie 1996, guvernul italian a fost condamnat să plătească reclamantei 6 000 000 de lire italiene ca compensație pentru prejudicii morale și 100 000 de lire italiene pentru cheltuielile de procedură în fața Comisiei. La 8 martie 1991, reclamanta l-a numit pe dl P. F. și municipalitatea Soville în fața tribunalului din Siena pentru a obține rambursarea sumelor pe care urma să le cheltuiască pentru a-și repara casa, deteriorată ca urmare a unei scurgeri de mazout dintr-un rezervor care aparținea primilor doi pârâti și, ulterior, prin ruperea rețelelor de apă ale comunei Soville. După două audieri, la 26 martie 1992, judecătorul pentru punerea în funcțiune a numit un expert și, la 4 martie 1992, În iunie 1992, i-a acordat un termen de 60 de zile pentru a-și depune raportul. Toate cele trei audieri ulterioare au fost amânate pentru că raportul nu fusese depus; acesta a fost în cele din urmă depus la grefa Tribunalului la 8 februarie 1993. După alte două audieri de cercetare, ședința din 18 noiembrie 1993 nu a avut loc deoarece judecătorul de punere în funcțiune era bolnav. Ulterior, au fost audiați martori la 24 octombrie 1994 și 20 februarie 1995. Următoarea ședință, stabilită la 15 mai 1995, a fost trimisă [1] la 23 octombrie 1995 din cauza grevei avocaților. La data respectivă, judecătorul a dispus prezentarea expertului. După trei audieri privind competența, la 3 februarie 1997 judecătorul a stabilit data prezentării concluziilor la 21 aprilie 1997. Această audiere a fost trimisă la 29 septembrie 1997 și, ulterior, la 1 septembrie 1997 În decembrie 1997 din cauza unui impediment din partea instanței de punere în funcțiune. La acea dată, judecătorul a respins cererea recurentei de a obține plata provizorie a unei sume la care considera că are dreptul pe baza dovezilor furnizate și a stabilit data prezentării concluziilor la 2 februarie 1998. Ședința de pledoarie a fost stabilită la 16 decembrie 1998 și în ziua următoare, părțile nu s-au prezentat, iar judecătorul a stabilit următoarea ședință la 10 februarie 1999. având în vedere, între timp, intrarea în vigoare, președintele Tribunalului a atribuit cauza colegiului de magistrați însărcinat cu soluționarea cauzelor cele mai vechi și a stabilit următoarea ședință la 7 aprilie 1999. Sezioni stralcio, compuse dintr-un judecător titular, în calitate de președinte, și doi judecători onoranți, au fost creați în temeiul articolului 90 din Legea nr. 353/1990 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 534/1995) pentru a absorbi întârzierea cauzelor pendinte în fața instanțelor civile. Ședințele din 7 aprilie și 5 mai 1999 au fost retrimise în vederea unei soluționări amiabile. La 25 iunie 1999, judecătorul l-a pronunțat în instanță și a acordat părților un termen de 90 de zile pentru a prezenta documente la dosar. Prin intermediul unei hotărâri din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 8 februarie 2000, instanța a acceptat cererea recurentei. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 10. Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) (11). 1995. Perioada pe care Curtea este acum chemată să o ia în considerare a început la 14 septembrie 1995 și sa încheiat la 8 februarie 2000. 13. Prin urmare, a durat mai mult de patru ani și patru luni pentru o instanță. 14. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune 17. Recurenta solicită 6 000 000 de lire italiene (ITL) pentru fiecare an al procedurii pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 18. Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 6 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. Comisioane și cheltuieli de judecată 19. Recurenta solicită, de asemenea, 3 787 800 ITL pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, din care 300 000 ITL pentru cele suportate în fața Curții. 20. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea referitoare la cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 150 EUR pentru procedura în fața Curții și, în conformitate cu informațiile de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L 44 alineatul (2) din Convenție, 6 000 (șase mii) de euro pentru daune morale și 150 (o sută cincizeci) de euro pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 11 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Module Președinte [1] Sfârșitul perioadei luate în considerare de Comisie în raportul său în conformitate cu art. 31 anterior din convenție.

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE G.L. c. ITALIE

(Requête n° 51666/99)

ARRÊT

STRASBOURG

11 décembre 2001

DÉFINITIF

11/03/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire G.L. c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

M.

L. F

errari

B

ravo,

juge ad hoc

,

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 novembre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

G.L. («

la requérante

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 22 décembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 6

octobre

1999 sous le numéro de dossier 51666/99. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 13 février 2001.

EN FAIT

3.

Les faits de la présente requête ont déjà fait l’objet d’un constat de violation de l’article 6 en raison de la longueur de la procédure par la Commission le 13

septembre 1995 dans la requête n° 24315/94 pour la période du 8 mars 1991 au 13 septembre 1995. Le 15

mai 1996, le Comité des Ministres adopta une résolution faisant sien l’avis de la Commission. Le 25 juin 1996, le gouvernement italien fut condamné à verser à la requérante 6

000

000 lires italiennes à titre de réparation pour préjudice moral et 100

000 lires italiennes pour les frais de procédure devant la Commission.

4.

Le 8 mars 1991, la requérante assigna M. P., M

me

F. et la municipalité de Sovicille devant le tribunal de Sienne afin d'obtenir le remboursement des sommes qu'elle allait dépenser pour réparer sa maison, endommagée suite à une fuite de mazout d'un réservoir appartenant aux deux premiers défendeurs et, ensuite, par la rupture des réseaux des eaux de la commune de Sovicille.

5.

La mise en état de l'affaire commença le 23 mai 1991. Après deux audiences, le 26

mars 1992 le juge de la mise en état nomma un expert et, le 4

juin 1992, lui accorda un délai de soixante jours pour déposer son rapport. Les trois audiences qui suivirent furent toutes reportées parce que le rapport n'avait pas été déposé. Ce dernier fut finalement déposé au greffe du tribunal le 8 février 1993. Après deux autres audiences d'instruction, l'audience du 18 novembre 1993 n'eut pas lieu car le juge de la mise en état était malade.

6.

Par la suite, des témoins furent entendus les 24 octobre 1994 et 20

février 1995. L'audience suivante, fixée au 15 mai 1995, fut renvoyée

[1]

au 23 octobre 1995 en raison d'une grève des avocats.

7.

A cette date, le juge ordonna la comparution de l'expert. Après trois audiences concernant l’expertise, le 3 février 1997 le juge fixa la date pour la présentation des conclusions au 21 avril 1997. Cette audience fut renvoyée au 29 septembre 1997 et, par la suite, au 1

er

décembre 1997 en raison d’un empêchement du juge de la mise en état. A cette date, le juge rejeta la demande de la requérante visant à obtenir le paiement à titre provisoire d'une somme à laquelle elle estimait avoir droit sur la base des preuves fournies et fixa la date pour la présentation des conclusions au 2

février 1998.

8.

L'audience de plaidoirie fut fixée au 16 décembre 1998. Le jour venu, les parties ne se présentèrent pas, et le juge fixa l'audience suivante au 10

février 1999. La loi concernant les

sezioni stralcio

étant, entre-temps, entrée en vigueur, le président du tribunal attribua l'affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes et fixa l'audience suivante au 7 avril 1999. Les

sezioni stralcio

, composées d'un juge titulaire, en qualité de président, et de deux juges honoraires, ont été crées en vertu de l'article 90 de la loi n°

353/1990 (tel que modifié par la loi n° 534/1995) afin d'absorber l'arriéré d'affaires pendantes devant les juridictions civiles. Les audiences des 7 avril et 5 mai 1999 furent renvoyées en vue d’un règlement amiable. Le 25

juin 1999, le juge mit l’affaire en délibéré et accorda aux parties un délai de quatre-vingt jours pour verser des documents au dossier.

9.

Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 8

février 2000, le tribunal fit droit à la demande de la requérante.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

10.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

11.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

12.

La Cour rappelle que le Comité des Ministres a déjà conclu à la violation de l’article 6 § 1 pour la période du 8 mars 1991 au 13

septembre

13.

Elle a donc duré plus de quatre ans et quatre mois pour une instance.

14.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

15.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

16.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

17.

La requérante réclame 6 000

000 lires italiennes (ITL) pour chaque année de la procédure au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.

18.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 6

000

euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

19.

La requérante demande également 3 787 800 ITL pour frais et dépens dont 300

000 ITL pour ceux encourus devant la Cour.

20.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 150 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.

C.

Intérêts moratoires

21.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 6 000 (six mille) euros pour dommage moral et 150 (cent cinquante) euros pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 décembre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président

[1]

Fin de la période prise en considération par la Commission dans son rapport selon l’ancien article 31 de la Convention.