AFFAIRE O.M. c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA O. M. c. ITALIA (Recuperarea nr. 5198/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 decembrie 2001 DEFINITIVF 11/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cazul O.M. c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa Președintele Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători L. Férari ravo, judecător ad-hoc și al domnului Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 noiembrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul O.M. ( La 16 decembrie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului (pe 16 decembrie 1997). Cererea a fost înregistrată la 7 octombrie 1999 sub numărul de dosar 5398/99. Guvernul italian ( Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 13 februarie 2001. ÎN FAVOAREA sa la 8 iulie 1982, reclamantul și unitatea sanitară locală au fost atribuite de domnul C. în fața Tribunalului din Busto Arsizio (Vareza) pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a unei erori de diagnosticare. Din cele zece audieri stabilite între 1 decembrie 1982 și 4 iulie 1984, două au fost revocate din oficiu, trei au vizat depunerea de memorii, o audiere a părților și patru din experți. Ședințele din 9 ianuarie 1985 și 6 martie 1985 au fost amânate pentru a permite dlui. C. de a da mandat la două noi consilii. Cele cinci audieri care au avut loc între 17 aprilie 1985 și 29 ianuarie 1986 au vizat depunerea de memorii. Din cele șase audieri care au avut loc între 19 februarie 1986 și 21 ianuarie 1987, cinci au vizat expertiza și o constituție în fața judecătorului noului consiliu C. 4 martie 1987, judecătorul a stabilit ședința de prezentare a concluziilor la 15 aprilie 1987. ; la data respectivă, Tribunalul a stabilit în fața camerei competente , la data de 4 martie 1988, cu toate acestea, la data de 7 aprilie 1989, din cauza unei trimiteri din oficiu. Printr-o ordonanță în afara ședinței din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 12 aprilie 1989, tribunalul a redeschis procedura, a numit un expert și a stabilit reședința următoare la data de 12 iulie 1989. Din cele șapte audieri stabilite între această dată și 15 mai 1991, șase au fost restante - dintre care una a fost amânată pentru că expertul nu și-a depus raportul - și una a fost amânată pentru a permite statului Sanitar Local să dea mandat unui nou consiliu. Ședința de prezentare a concluziilor a avut loc la 18 decembrie 1991 La data respectivă, tribunalul a respins cererea dlui La 24 ianuarie 1994, dl C. a solicitat în fața instanței de apel din Milano. C. a depus un memoriu și cauza a fost amânată la 21 septembrie 1994. La acea dată, ședința de prezentare a concluziilor a fost stabilită la 17 mai 1995; totuși, aceaceasta a fost amânată la 5 iulie 1995 la cererea părților. La tribunalul de pledoarii din fața camerei competente a avut loc la 8 aprilie 1997. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 23 mai 1997 Curtea a confirmat hotărârea de primă instanță. Această hotărâre a devenit definitivă la 29 mai 1998. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA LICHIDITATE ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE recurentul declară că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 8 iulie 1982 și s-a încheiat la 29 mai 1998. 10. Prin urmare, a durat mai mult de 15 ani și 10 luni pentru două instanțe. 11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 100 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciile morale și a prezentat Curții evaluarea prejudiciului material pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 18 000 EUR pentru prejudiciul moral. Procedură și cheltuieli de judecată 16. Reclamantul solicită, de asemenea, 5 602 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne. 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. PRIN CES, CURTEA, ÎN L A spus că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 18 000 (18 mii) EUR pentru daune morale că această sumă va fi majorată cu un interes simplu cu 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la expirarea acestuia la plata respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în franceză și apoi comunicat în scris la 11 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Modululer Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE O. M. c. ITALIE

(Requête n° 51698/99)

ARRÊT

STRASBOURG

11 décembre 2001

DÉFINITIF

11/03/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire O.M. c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

M.

L. F

errari

B

ravo,

juge ad hoc

,

et de M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 novembre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M.

O.M. («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 16 décembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 7 octobre 1999 sous le numéro de dossier 51698/99. Le gouvernement italien («

le

Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 13 février 2001.

EN FAIT

3.

Le 8 juillet 1982, le requérant et l’Unité Sanitaire Locale furent assignés par M

me

C. devant le tribunal de Busto Arsizio (Varèse) afin d’obtenir réparation des dommages subis suite à une erreur de diagnostic.

4.

La mise en état de l'affaire commença le 20 octobre 1982. Des dix audiences fixées entre le 1

er

décembre 1982 et le 4 juillet 1984, deux furent renvoyées d’office, trois concernèrent le dépôt de mémoires, une l’audition des parties et quatre des expertises. Les audiences des 9 janvier 1985 et 6

mars 1985 furent reportées afin de permettre à M

me

C. de donner mandat à deux nouveaux conseils. Les cinq audiences qui eurent lieu entre le 17

avril

1985 et le 29 janvier 1986 concernèrent le dépôt de mémoires. Des six audiences qui se tinrent entre le 19 février 1986 et le 21

janvier

1987, cinq concernèrent les expertises et une la constitution devant le juge du nouveau conseil de M

me

C. Le 4

mars 1987, le juge fixa l'audience de présentation des conclusions au 15 avril 1987

; à cette date, l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 4 mars 1988, toutefois elle n’eut lieu que le 7 avril 1989, en raison d’un renvoi d’office. Par une ordonnance hors audience du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 12 avril 1989, le tribunal rouvrit l’instruction, nomma un expert et fixa l’audience suivante au 12 juillet 1989.

5.

Des sept audiences fixées entre cette date et le 15 mai 1991, six concernèrent l’expertise - dont une fut reportée car l’expert n’avait pas déposé son rapport - et une fut reportée afin de permettre à l’Unité Sanitaire Locale de donner mandat à un nouveau conseil. L'audience de présentation des conclusions eut lieu le 18 décembre 1991

; à cette date, l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 23 octobre 1992. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 13

septembre 1993, le tribunal rejeta la demande de M

me

C.

6.

Le 24 janvier 1994, M

me

C. interjeta appel devant la cour d’appel de Milan. La mise en état de l'affaire commença le 6 avril 1994. Le 8

juin

1994, M

me

C. déposa un mémoire et l’affaire fut reportée au 21

septembre

; toutefois, elle fut reportée au 5

juillet 1995 à la demande des parties. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente eut lieu le 8

avril 1997.

7.

Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 23

mai

1997, la cour confirma le jugement de première instance. Ce jugement devint définitif le 29 mai 1998.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

8.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

9.

La période à considérer a débuté le 8 juillet 1982 et s’est terminée le 29 mai 1998.

10.

Elle a donc duré plus de quinze ans et dix mois pour deux instances.

11.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

12.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

13.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

14.

Le requérant réclame 100 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral et il s’en remet à la Cour quant à l’évaluation du préjudice matériel qu’il aurait subi.

15.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 18 000 euros au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

16.

Le requérant demande également 5 602 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.

17.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale.

C.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 18 000 (dix-huit mille) euros pour dommage moral

;

b)

que ce montant sera à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 décembre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président