- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 11 decembrie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6, Articolul 1 din Protocolul 1
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Non-lieu à examiner P1-1
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
I.M. împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A DOUA CAUZA I.M. c. ITALIA (Cercetarea nr. 51708/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 decembrie 2001 DEFINITIVF 11/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cazul I.M. c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa Președintele Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători L. Férari ravo, judecător ad-hoc și al domnului Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 noiembrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul I.M.
( La 24 martie 1998, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ( Leanza, și de către co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 13 februarie 2001. ÎN FAVOAREA sa la 14 aprilie 1986, reclamantul a atribuit ministrului telecomunicațiilor și societății I. în fața Tribunalului din Catanzaro pentru a determina și a obține o parte din proprietatea sa. Cazul a început pe 19 septembrie 1986, două audieri mai târziu, 25. În martie 1988, părțile și-au prezentat concluziile. Închiderea pledoariilor în fața camerei competente a fost stabilită la 30 mai 1990. La 17 ianuarie 1989, reclamantul a înaintat grefei o cerere pentru a se asigura că data la care a avut loc ședința a fost înaintată.
printr-o ordonanță în afara ședinței din 21 martie 1989, judecătorul a respins această cerere. Cu toate acestea, printr-o ordonanță în afara ședinței din 13 aprilie 1989, președintele tribunalului a încuviințat în instanță la 7 iunie 1989. Aceasta din urmă nu a avut loc decât la 20 iulie 1989. Printr-o ordonanță în afara ședinței din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 22 septembrie 1989, tribunalul a redeschis la proces, a numit un expert și a fixat la reședința din 1 februarie 1990 pentru jurământul acestuia din urmă. La data de 21 iunie 1990 a avut loc la instanța din 28 februarie 1991. La 28 februarie 1991, părțile și-au prezentat concluziile și la ședința de pledoarii în fața camerei competente a avut loc la 3 iulie 1991. printr-o hotărâre din 10 iulie 1991, al cărei text a fost depus la grefă la 17 octombrie 1991, Tribunalul a declarat incompetent rațional loci La 13 decembrie 1991, reclamantul a reînceput procedura în fața acestei instanțe.
Încheierea cauzei a început la 18 martie 1992. Două audieri mai târziu, la 20 ianuarie 1993, părțile și-au prezentat concluziile, iar în fața camerei competente au fost stabilite la 12 aprilie 1994. Cu toate acestea, a fost amânată de mai multe ori din oficiu până la 12 noiembrie 1996. Printr-o hotărâre din 10 decembrie 1996, al cărei text a fost depus la grefa din 30 decembrie 1996, Tribunalul a respins cererea reclamantului. La 23 septembrie 1997, reclamantul a luat apel la instanța judecătorească din Reggio de Calabria. Cele trei audieri stabilite între 2 februarie 1998 și 26 aprilie 1999, una a fost restantă din oficiu și două au fost amânate pentru a reînnoi notificarea cererii către societatea I. Deoarece aceasta din urmă a schimbat adresa.
La 18 februarie 2000, instanța a fixat data la care concluziile au fost prezentate la 26 iunie 2000. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. 13 Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).14, după examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Protocolul nr. 1 privind VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL 1 al Protocolului nr. 1 15. Reclamantul se plânge, de asemenea, de faptul că durata procedurii în litigiu a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale, astfel cum a fost garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1. Tribunalul contestă această teză.
17. Având în vedere constatarea referitoare la art. 6 alineatul (1) (punctul 14 de mai sus), Curtea consideră că nu este necesar să se stabilească dacă, în speță, s-a produs o încălcare a acestei dispoziții (a se vedea Hotărârea Zanghîc. Italia din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47 alineatul (23). III. PRIVIND LIMITAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 18. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de faptul că sunt impediment consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
Pagubă 19. Reclamantul solicită 640 000 000 de lire italiene (ITL) în legătură cu prejudiciul material și în legătură cu prejudiciul material și cu faptul că le-a prezentat Curții pentru a aprecia prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 20. Curtea nu are nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 20 000 EUR (EUR) pentru daune morale. Costuri și cheltuieli de judecată 21. Reclamantul solicită, de asemenea, 5 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții.
22. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 EUR pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 23. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an.
PRIN ACEASTA, CURȚA, ÎN LÂNAANIMITATE, A spus că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție A spus că nu este nici un motiv să se ia o hotărâre în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 A spus că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 20 000 (80 000) de euro pentru daune morale și 500 (cinci cenți) de euro pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 11 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P.
Costa Grefier Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE I.M. c. ITALIE (Requête n° 51708/99) ARRÊT STRASBOURG 11 décembre 2001 DÉFINITIF 11/03/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire I.M. c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , L. Loucaides , C. Bîrsan , K. Jungwiert , V. Butkevych , M me A. Mularoni , juges , M. L. F errari B ravo, juge ad hoc , et de M me S. Dollé , greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 novembre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. I.M. (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 24 mars 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 7 octobre 1999 sous le numéro de dossier 51708/99. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 13 février 2001. EN FAIT
Le 14 avril 1986, le requérant assigna le ministre des Télécommunications ainsi que la société I. devant le tribunal de Catanzaro afin de déterminer et d’obtenir une indemnité d’expropriation de son terrain.
La mise en état de l’affaire commença le 19 septembre 1986. Deux audiences plus tard, le 25 mars 1988, les parties présentèrent leurs conclusions. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 30 mai 1990. Le 17 janvier 1989, le requérant déposa au greffe une demande afin que la date de l’audience fût avancée. Par une ordonnance hors audience du 21 mars 1989, le juge de la mise en état rejeta cette demande ; toutefois, par une ordonnance hors audience du 13 avril 1989, le président du tribunal avança l’audience au 7 juin 1989. Cette dernière ne se tint que le 20 juillet 1989.
Par une ordonnance hors audience du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 22 septembre 1989, le tribunal rouvrit l’instruction, nomma un expert et fixa l’audience du 1 er février 1990 pour le serment de ce dernier. L’audience du 21 juin 1990 concerna l’expertise. Le 28 février 1991, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente eut lieu le 3 juillet 1991. Par un jugement du 10 juillet 1991, dont le texte fut déposé au greffe le 17 octobre 1991, le tribunal se déclara incompétent ratione loci et remit les parties devant le tribunal de Reggio de Calabre.
Le 13 décembre 1991, le requérant reprit la procédure devant cette juridiction. La mise en état de l’affaire commença le 18 mars 1992. Deux audiences plus tard, le 20 janvier 1993 les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 12 avril 1994 ; toutefois, elle fut reportée plusieurs fois d’office jusqu’au 12 novembre 1996.
Par un jugement du 10 décembre 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 30 décembre 1996, le tribunal rejeta la demande du requérant.
Le 23 septembre 1997, le requérant interjeta appel devant la cour d’appel de Reggio de Calabre. Des trois audiences fixées entre le 2 février 1998 et le 26 avril 1999, une fut renvoyée d’office et deux furent reportées afin de renouveler la notification de l’appel à la société I. car cette dernière avait changé d’adresse. Le 18 février 2000, la cour fixa l’audience de présentation des conclusions au 26 juin 2000. L’audience de plaidoiries fut fixée au 14 décembre 2000, puis renvoyée d’office au 27 septembre 2001. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
9. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 14 avril 1986 et la procédure était encore pendante au 27 septembre 2001.
Elle avait à cette date duré plus de quinze ans et cinq mois pour deux instances.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N° 1
15. Le requérant se plaint également de ce que la longueur de la procédure litigieuse a porté atteinte au droit au respect de ses biens tel que garanti par l’article 1 du Protocole n° 1.
Le Gouvernement conteste cette thèse.
Eu égard au constat relatif à l’article 6 § 1 (paragraphe 14 ci-dessus), la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner s’il y a eu, en l’espèce, violation de cette disposition (voir l’arrêt Zanghì c. Italie du 19 février 1991, série A n° 194-C, p. 47, § 23). III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
18. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant réclame 640 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et s’en remet à la Cour pour apprécier le préjudice moral qu’il aurait subi.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 20 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
Le requérant demande également 5 000 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 1 du Protocole n°1 ; 3. Dit , a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 20 000 (vingt mille) euros pour dommage moral et 500 (cinq cents) euros pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 4. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 décembre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président