AFFAIRE ASCOLINIO c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA ASCOLINIO c. ITALIA Cerere nr. 444699/98 HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINIF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Ascolinio c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress Președintele Pastor Ridruejo Caflisch Cabral Barreto V.H. B utkevych, judecătorii mei Vajić M. D el Tufo, judecător ad hoc, și al domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, Rend la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere formulată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, domnul Giuseppe Ascolinio, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 23 iulie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44469/96. Reclamantul este reprezentat de dl Licata, avocat la Roma. Guvernul italian ( mai mult decât mai puțin) este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 9 noiembrie 2000. La 15 septembrie 1988, reclamantul a formulat o acțiune în fața instanței judecătorești din Roma, care funcționa ca judecător al muncii, împotriva fostului său angajator pentru a obține plata anumitor sume la care se considera că are dreptul și pe care le-a evaluat la 44 193 339 de lire italiene. La 28 septembrie 1988, judecătorul a fixat prima audiere la 14 martie 1989. În octombrie 1989, instanța a fost consacrată depunerii la grefa de documente. La 20 noiembrie 1989, judecătorul a pronunțat audierea martorilor. September 1993, trei dintre ele s-au referit la audierea martorilor, una a fost consacrată depunerii la grefa documentelor, una a fost exmatriculată pentru că dosarul cauzei fusese pierdut, două audieri au fost revocate din oficiu și patru au fost amânate de instanță. După două audieri cu privire la un raport de competență, la 16 martie 1994 lacul a fost pronunțat în instanță din oficiu din cauza mutației judecătorului judecătoresc din culpă. Lacul de punere în deliberare din 4 decembrie 1995. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 28 februarie 1997, judecătorul a făcut parțial dreptul la cererea reclamantului. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea referitoare la această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 15 septembrie 1988 și s-a încheiat la 28 februarie 1997; prin urmare, a durat mai mult de opt ani și cinci luni pentru o instanță. 10. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare convenției care rezultă dintr-o acumulare de nerespectări față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 000 de lire italiene (ITL), pe an de procedură, în ceea ce privește prejudiciul material și 50 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 25 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, 18 639 052 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordul la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în L 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în franceză și apoi comunicată în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Ress Premier Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE ASCOLINIO c. ITALIE

(

Requête n° 44469/98

)

ARRÊT

STRASBOURG

25 octobre 2001

DÉFINITIF

25/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Ascolinio c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Caflisch

,

I.

Cabral Barreto

,

V.H. B

utkevych,

M

mes

N.

Vajić

,

juges

,

M. D

el Tufo,

juge ad hoc,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Giuseppe Ascolinio («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 23 juillet 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la

Convention

»). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44469/98. Le requérant est représenté par M

e

A.

Licata, avocat à Rome. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 9 novembre 2000.

EN FAIT

3.

Le 15 septembre 1988, le requérant déposa un recours devant le juge d’instance de Rome, faisant fonction de juge du travail, à l’encontre de son ancien employeur afin d’obtenir le paiement de certains sommes auxquelles il estimait avoir droit et qu’il évaluait à 44

193

339 lires italiennes.

4.

Le 28 septembre 1988, le juge fixa la première audience au 14

mars

octobre 1989, l’audience fut consacrée au dépôt au greffe de documents. Le 20

novembre

1989, le juge ordonna l’audition de témoins. Des douze audiences fixées entre le 22 février 1990 et le 28

septembre 1993, trois concernèrent l’audition des témoins, une fut consacrée au dépôt au greffe des documents, une fut renvoyée car le dossier de l’affaire avait été égaré, deux audiences furent renvoyées d’office et quatre reportées par le juge d’instance. Après deux audiences concernant un rapport d’expertise, le 16 mars 1994 l’audience fut renvoyée d’office à cause de la mutation du juge d’instance.

5.

L’audience de mise en délibéré se tint le 4 décembre 1995. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 28

février

1997, le juge fit en partie droit à la demande du requérant.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 15 septembre 1988 et s’est terminée le 28 février 1997.

9.

Elle a donc duré plus de huit ans et cinq mois pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

Le requérant réclame 20

000

000 lires italiennes (ITL), par année de procédure, au titre du préjudice matériel et 50

000

000

ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subis.

14.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 25

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

15.

Le requérant demande également 18

639

052

ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 5

000

000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 25

000

000 (vingt-cinq millions) lires italiennes pour dommage moral et 5

000

000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président