AFFAIRE BAZZONI c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA BAZZONI c. ITALIA (Cercetarea nr. 49315/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 decembrie 2001 DEFINITIVF 06/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Bazzoni c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress Președintele Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve judecători Ferrari Bravo, judecător ad-hoc, și al domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 noiembrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul Luca Bazzoni ( Recurentul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Fundamentale la 24 ianuarie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor fundamentale ale omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția pentru Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 2 iulie 1999 sub numărul de dosar 49315/99. Reclamantul este reprezentat de dl F. Capra, avocat la Verona. Guvernul italian ( Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 28 noiembrie 2000. La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a recompus secțiunile [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită noii secțiuni. Printr-un act notificat la 20 februarie 1993, părinții reclamantului, atunci minor, l-au numit pe domnul L.M. și compania sa de asigurări în fața tribunalului din Verona pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite de fiul lor în timpul unui accident rutier. Prima audiere a avut loc la 10 iunie 1993. La 10 ianuarie 1994, judecătorul pentru punerea în funcțiune a ordonat o expertiză medicală. La 25 ianuarie 1996, după o perioadă de suspendare datorată mutației judecătorului, a fost numit un nou expert, primul care a renunțat la mandatul său. Noul expert a depus jurământul la 29 februarie 1996 și a obținut 120 de zile pentru a-și depune raportul. Ședința din 14 noiembrie 1996 a fost trimisă din oficiu la 23 aprilie 1998 și apoi la 15 aprilie 1998 octombrie 1998 dar data sa a fost înaintată la cererea Consiliului reclamantului la 25 iunie 1998. La ultima dată, judecătorul a acceptat cererile de admitere a martorilor formulate de părți și a fixat noua audiere la 2 iunie 1999. La o dată nespecificată, cauza a fost încredințată colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (sezione stralcio Les sezioni stralcio , compuse dintr-un judecător titular, în calitate de președinte, și doi judecători onorari, au fost creați în temeiul articolului 90 alineatul (5) din Legea nr. 353/90 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 534/95) pentru a absorbi cauzele pendinte în fața instanțelor civile. La acea dată, au fost audiați martori și cauza a fost amânată până la 18 noiembrie 1999. La data respectivă, părțile și-au prezentat concluziile și reclamantul a solicitat judecătorului că a emis o ordonanță în conformitate cu art. 186-c din Codul de procedură civilă. Printr-o ordonanță din 7 ianuarie 2000, judecătorul a fixat suma care trebuia plătită reclamantului ca reparație a daunelor suferite, a compensat parțial între părți cheltuielile de procedură și a trimis părțile la reședința din 12 mai 2000. La acea dată, părțile și-au precizat concluziile și a fost pronunțată în mod deliberat. 10. Printr-o hotărâre al cărei text a fost depus la grefa din 26 iulie 2000, judecătorul a fost parțial îndreptățit la cererea reclamantului. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 11. Reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum a fost formulat. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 12. Prin urmare, Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 16. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil. În conformitate cu art. 41 din Convenție, există încă o manifestare a practicii menționate anterior. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 20 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 19. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 8 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. Prospături și cheltuieli de judecată 20. Reclamantul solicită, de asemenea, 13 251 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și a instanțelor din statul membru în cauză, pentru a cuantifica cele suportate în fața Curții 21. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru procedura în fața Curții și acordă reclamantului. Interese moratorii 22. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L 44 alin. (2) din Convenție, 8 000 EUR (8 000 EUR) pentru daune morale și 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 6 decembrie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Moduleer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE BAZZONI c. ITALIE

(Requête n° 49315/99)

ARRÊT

STRASBOURG

6 décembre 2001

DÉFINITIF

06/03/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Bazzoni c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

M

me

H.S.

Greve

,

juges

,

M.

L.

Ferrari Bravo,

juge

ad hoc,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 novembre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Luca Bazzoni («

le

requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 24 janvier 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la

Convention

»). La requête a été enregistrée le 2 juillet 1999 sous le numéro de dossier 49315/99. Le requérant est représenté par M

e

F. Caprara, avocat à Vérone. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 28

novembre 2000.

3.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article 25 §

1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section.

EN FAIT

4.

Par un acte notifié le 20 février 1993, les parents du requérant, alors mineur, assignèrent M. L.M. et sa compagnie d'assurances devant le tribunal de Vérone afin d'obtenir réparation des dommages subis par leur fils lors d'un accident de la route.

5.

La première audience se tint le 10 juin 1993. Le 10 janvier 1994, le juge de la mise en état ordonna une expertise médicale. Le 25 janvier 1996, après une période de suspension due à la mutation du juge, un nouvel expert fut nommé, le premier ayant renoncé à son mandat. Le nouvel expert prêta serment le 29 février 1996 et obtint 120 jours pour déposer son rapport. L'audience du 14 novembre 1996 fut renvoyée d'office au 23 avril 1998 puis au 15

octobre 1998 mais sa date fut avancée à la demande du conseil du requérant au 25

juin

6.

A une date non précisée, l’affaire fut confiée au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (

sezione stralcio

).

7.

Les

sezioni stralcio

, composées d'un juge titulaire, en qualité de président, et de deux juges honoraires, ont été crées en vertu de l'article 90, alinéa 5, de la loi n° 353/90 (telle que modifiée par la loi n° 534/95) afin d'absorber l’arriéré d'affaires pendantes devant les juridictions civiles.

8.

L’audience fixée au 2 juin 1999 fut renvoyée d’office au 11 juin 1999. A cette date, des témoins furent entendus et l’affaire fut reportée au 18

novembre 1999. Le jour venu, les parties présentèrent leur conclusions et le requérant demanda au juge qu’il prononçât une ordonnance en vertu de l’article 186-

quater

du code de procédure civile.

9.

Par une ordonnance du 7 janvier 2000, le juge fixa le montant devant être versé au requérant à titre de réparation des dommages subis, compensa partiellement entre les parties les frais de procédure et renvoya les parties à l’audience du 12 mai 2000. A cette date, les parties précisèrent leurs conclusions et l’affaire fut mise en délibéré.

10.

Par un jugement dont le texte fut déposé au greffe le 26 juillet 2000, le juge fit partiellement droit à la demande du requérant.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

11.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

12.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

13.

La période à considérer a débuté le 20 février 1993 et s’est terminée le 26 juillet 2000.

14.

Elle a donc duré plus de sept ans et cinq mois pour une instance.

15.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

16.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

17.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

18.

Le requérant réclame 20 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

19.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 8 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

20.

Le requérant demande également 13 251 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et s’en remet à la Cour pour quantifier ceux encourus devant la Cour.

21.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 2 000 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

22.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 8 000 EUR (huit mille euros) pour dommage moral et 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président