- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 28 martie 2002
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
- Dommage matériel - demande rejetée
Caproni împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA CAUZA CAPRONI c. ITALIA (solicitarea nr. 54291/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 28 martie 2002 DEFINIF 28/06/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă.
În cauza Caproni c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto L. Féurari Bravo Kūris Zupančič Hedigan Traja judecători și al domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 7 martie 2002, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o resortisantă italiană, M Maddalena Enrica Caproni ( La 22 mai 1998, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în conformitate cu Convenția privind libertățile fundamentale (în conformitate cu Convenția privind drepturile omului).
Cererea a fost înregistrată la 25 ianuarie 2000 sub numărul de dosar 54291/00. Recurenta este reprezentată de dl A. Picchi, avocat la Milano. Guvernul este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 12 aprilie 2001. La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a reformulat secțiunile (art. 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită noii secțiuni. La 26 iulie 1982, recurenta a introdus în fața Curții de Conturi o acțiune în vederea anulării deciziei ministrului Apărării prin care a refuzat să îi acorde o pensie pe motiv că moartea fiului recurentei în timpul serviciului său militar nu era pentru cauză de serviciu.
La 21 martie 1983, recurenta a solicitat examinarea acțiunii sale. La 18 mai 1983, Comisia a solicitat Curții de Conturi informații cu privire la acesta. La 7 martie 1986, reclamanta a solicitat din nou examinarea acțiunii sale. Ca urmare a Legii nr. 19/94 de instituire a camerelor regionale ale Curții de Conturi, la 14 iulie 1994, recurenta a prezentat Camerei Regionale Lombardia o cerere de a continua procedura și de a stabili cu urgență data la care a avut loc încununirea. La 10 octombrie 1994, camera menționată a informat reclamanta că încuviințarea a fost stabilită la 14 decembrie 1994. Printr-o ordonanță din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 4 octombrie 1995, camera regională a ordonat conducerii sanitare a spitalului B.T.
din Verona să depună în termen de 30 de zile fișa medicală referitoare la spitalizarea fiului reclamantei, care fusese deja solicitată de procurorul general în apropierea Curții de Conturi la 4 mai 1992. 1981, Spitalul Militar din Milano a informat deja autoritățile militare că fișa medicală a fiului reclamantei nu era găsită lângă spitalul unde murise. După multe dificultăți, susținătorul reclamantei a depus la grefa fișei menționate anterior. La 19 aprilie 1996, a avut loc o altă audiere la care avocatul ministrului Apărării nu s-a prezentat. Printr-o ordonanță din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 5 noiembrie 1996, camera regională a transmis dosarul medical spitalului din Milano pentru a obține, în termen de 90 de zile, expertiză.
La 20 februarie 1998, recurenta l-a informat pe președintele camerei regionale că dosarul trimis la spitalul N. a fost pierdut și a solicitat intervenția sa. Ulterior, camera regională a stabilit o ședință la 14 mai 1999. Prin intermediul unei hotărâri din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 16 septembrie 1999, Curtea de Conturi a acceptat cererea recurentei. 10. La 24 ianuarie 2000, recurenta notifia către Ministrul Apărării un act de punere în întârziere, care intenționa să se pronunțe asupra executării hotărârii. 11. La 13 martie 2001, Ministerul Apărării a comunicat că printr-un act din 12 martie 2001 a dat execuție hotărârii Curții de Conturi.
12. Cu toate acestea, potrivit informațiilor furnizate de reclamantă la 17 septembrie 2001, executarea nu a fost decât parțială, deoarece limitată la perioada cuprinsă între 15 decembrie 1977 și 20 octombrie 1981. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE13, recurenta a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) (14). La această dată, Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) la existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 18. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil.
În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea ștearsă decât . imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 100 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 80 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 21. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde recurentei 34 În plus, reclamanta solicită 19 388 160 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 28 301 328 ITL pentru cele suportate în fața Curții.
23. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 EUR, în orice caz, și acordul cu reclamanta. Interese moratorii 24. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3 % l an.
Prin aceste motive, Curtea, la L. UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 34 000 EUR (treizeci și patru de mii EUR) pentru daune morale și 5 000 EUR (cinci mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 28 martie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE CAPRONI c. ITALIE (Requête n° 54291/00) ARRÊT STRASBOURG 28 mars 2002 DÉFINITIF 28/06/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Caproni c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. F errari Bravo , P. Kūris , B. Zupančič , J. Hedigan , K. Traja , juges , et de M. V. Berger , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 mars 2002, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M me Maddalena Enrica Caproni (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 22 mai 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 25 janvier 2000 sous le numéro de dossier 54291/00. La requérante est représentée par M e A. Picchi, avocat à Milan. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 12 avril 2001.
Le 1 er novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section. EN FAIT
Le 26 juillet 1982, la requérante introduisit devant la Cour des comptes un recours visant à obtenir l'annulation de la décision du ministre de la Défense refusant de lui accorder une pension au motif que le décès du fils de la requérante pendant son service militaire n’était pas pour cause de service. Le 21 mars 1983, la requérante sollicita l’examen de son recours. Le 18 mai 1983, elle demanda à la Cour des comptes des renseignements quant à celui-ci. Le 7 mars 1986, la requérante sollicita encore une fois l’examen de son recours.
Suite à la loi n° 19/94, instituant les chambres régionales de la Cour des comptes, le 14 juillet 1994, la requérante présenta à la chambre régionale de Lombardie une demande tendant à ce que la procédure fût continuée et à ce que la date de l’audience fût fixée avec urgence.
Le 10 octobre 1994, ladite chambre informa la requérante que l’audience avait été fixée au 14 décembre 1994. Par une ordonnance du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 4 octobre 1995, la chambre régionale ordonna à la direction sanitaire de l’hôpital B.T. de Vérone de déposer dans un délai de trente jours la fiche médicale relative à l’hospitalisation du fils de la requérante, ce qui avait déjà été demandé par le procureur général près la Cour des comptes le 4 mai 1992. Le 10 septembre 1981, l’hôpital militaire de Milan avait déjà informé les autorités militaires que la fiche médicale du fils de la requérante était introuvable près de l’hôpital où il était décédé.
Après de nombreuses difficultés, le défenseur de la requérante déposa au greffe ladite fiche.
Le 19 avril 1996, eut lieu une autre audience à laquelle l’avocat du ministre de la Défense ne se présenta pas. Par une ordonnance du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 5 novembre 1996, la chambre régionale transmit le dossier médical à l’hôpital N. de Milan afin d’obtenir, dans un délai de quatre-vingt-dix jours, une expertise. Le 3 novembre 1997, la requérante demanda au président de la chambre régionale de solliciter ladite expertise. Le 20 février 1998, la requérante informa le président de la chambre régionale que le dossier envoyé à l’hôpital N. avait été perdu et sollicita son intervention. Par la suite, la chambre régionale fixa une audience au 14 mai 1999.
Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 16 septembre 1999, la Cour des comptes fit droit à la demande de la requérante.
Le 24 janvier 2000, la requérante notifia au ministre de la Défense un acte de mise en demeure tendant à solliciter l’exécution du jugement.
Le 13 mars 2001, le ministère de la Défense communiqua que par un acte du 12 mars 2001 il avait donné exécution à l’arrêt de la Cour des comptes.
Toutefois, selon les informations fournies par la requérante le 17 septembre 2001, l’exécution n’avait été que partielle car limitée à la période entre le 15 décembre 1977 et le 20 octobre 1981. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
13. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 26 juillet 1982 et la procédure était encore pendante au 17 septembre 2001.
Elle avait à cette date duré plus de dix-neuf ans et un mois pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
19. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
La requérante réclame 100 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 80 000 000 ITL pour le préjudice moral qu’elle aurait subis.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 34 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
La requérante demande également 19 388 160 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 28 301 328 ITL pour ceux encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 5 000 EUR tous frais confondus et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 34 000 EUR (trente-quatre mille euros) pour dommage moral et 5 000 EUR (cinq mille euros) pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 mars 2002, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Vincent Berger Georg Ress Greffier Président