SECȚIUNEA A TREIA CAUZA MIGNANELLI c. ITALIA (Cercetarea nr. 54308/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 28 martie 2002 DEFINIF 28/06/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Mignanelli c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress președintele Cabral Barreto L. F everari Bravo Kūris Zupančič Hedigan Traja judecători și al dlui V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 7 martie 2002, Rend la hotărâre, care a fost adoptată la această dată în mod direct la originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o resortisantă italiană, dl Enrica Mignanelli ( La 22 octombrie 1998, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Leanza și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 12 aprilie 2001. La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a reformulat secțiunile (art. 1 din Regulamentul de procedură). Această cerere a fost atribuită noii secțiuni. La 21 decembrie 1970, recurenta a introdus în fața Curții de Conturi o acțiune de anulare a deciziei ministrului Trezoreriei prin care a refuzat să confirme recurentei o pensie de invaliditate. La 18 ianuarie 1990, procurorul general și-a prezentat concluziile, printr-o ordonanță din 22 noiembrie 1991, al cărei text a fost depus la grefă la 23 ianuarie 1992, Curtea a solicitat un aviz de la colegiul medico-legal al Curții de Conturi. Ca urmare a descentralizării în 1994 a Curții de Conturi, la o dată nespecificată dosarul a fost transmis Camerei Regionale din Lazio a Curții de Conturi. O audiere a avut loc la 10 martie 1998. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 4 mai 1998, camera regională a respins cererea recurentei, pe motiv că nu s-a demonstrat că există o legătură cu bombardamentele de la refugiul în care se afla. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil În conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Se referă la această teză. 10. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 21 decembrie 1970 și s-a încheiat la 4 mai 1998. 11. Prin urmare, aceasta a durat mai mult de 27 de ani și patru luni pentru o instanță. Cu toate acestea, perioada care trebuie luată în considerare începe numai cu luarea în considerare, la 1 august 1973, a recunoașterii dreptului individual de recurs de către Italia și, prin urmare, este de douăzeci și patru de luni și nouă pentru o instanță. 12. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă mai mult decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Prejudiciul moral 15. Recurenta solicită peste 110 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 16. Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 44 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 EUR pentru procedura în fața Curții și la data la care a fost acordată recurentei. Interese moratorii 19. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în L că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 28 martie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE MIGNANELLI c. ITALIE
(Requête n° 54308/00)
ARRÊT
28 mars 2002
28/06/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Mignanelli c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
errari Bravo
,
P.
Kūris
,
B.
Zupančič
,
J.
Hedigan
,
K.
Traja
,
juges
,
et de M. V.
Berger
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 mars 2002,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M
me
Enrica Mignanelli («
la requérante
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 22 octobre 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 25
janvier
2000 sous le numéro de dossier 54308/00. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
»)
est représenté par son agent, M.
U.
Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 12
avril
2001.
3.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article
25
§
1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section.
4.
Le 21 décembre 1970, la requérante introduisit devant la Cour des comptes un recours visant à obtenir l'annulation de la décision du ministre du Trésor refusant de confirmer à la requérante une pension d’invalidité.
5.
Le 18 janvier 1990, le procureur général présenta ses conclusions. Par une ordonnance du 22 novembre 1991, dont le texte fut déposé au greffe le 23 janvier 1992, la Cour demanda un avis au collège médico-légal de la Cour des comptes.
6.
Suite à la décentralisation en 1994 de la Cour des comptes, à une date non précisée le dossier fut transmis à la chambre régionale du Latium de la Cour des comptes. Une audience se tint le 10 mars 1998.
7.
Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 4
mai
1998, la chambre régionale rejeta la demande de la requérante, au motif qu'il n’était pas démontré qu’il y avait un lien avec les bombardements du refuge dans lequel elle se trouvait.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
8.
La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
9.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
10.
La période à considérer a débuté le 21 décembre 1970 et s’est terminée le 4 mai 1998.
11.
Elle a donc duré plus de vingt-sept ans et quatre mois pour une instance.
Toutefois, la période à considérer ne commence qu’avec la prise d’effet, le 1
er
août 1973, de la reconnaissance du droit de recours individuel par l’Italie, et elle est donc de vingt-quatre ans et neuf mois pour une instance.
12.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
13.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
14.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage moral
15.
La requérante réclame plus de 110 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.
16.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 44 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
17.
La requérante s’en remet à la Cour pour établir le montant pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
18.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.
C.
Intérêts moratoires
19.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3 % l
’
an.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 44 000 EUR (quarante-quatre mille euros) pour dommage moral et 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 3 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 mars 2002, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président