- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 28 martie 2002
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Cheltuieli de judecată
Albergamo împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA CAUZA ALBERGAMO c. ITALIA (Cercetarea nr. 44392/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 28 martie 2002 DEFINIF 10/07/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă.
În cauza Albergamo c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress Președintele Cabral Barreto L. F everari Bravo Kūris Zupančič Hedigan Traja judecători și al domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 7 martie 2002, Renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și inclusiv un resortisant italian, domnul Pasquale Albergamo ( La 9 aprilie 1997, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 4 iulie 2000. La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a reformulat secțiunile (art. 25 1 din Regulamentul de procedură).
La 14 august 1990, compania de asigurări A. l-a numit pe reclamant și pe soția sa în fața Tribunalului din Forlí pentru a obține ca compensație plata sumei pe care o avansase deja în favoarea întreprinderii M ca urmare a unui accident de circulație în care era implicată mașina condusă de reclamant și pentru care nu fusese plătită prima de asigurare. La 25 ianuarie 1991, judecătorul de punere în funcțiune a ordonat concilierea cazului cu o a doua, inițiată la 27 octombrie 1990 de către reclamant și soția sa împotriva M. T. și domnul M., având ca obiect repararea daunelor suferite în timpul aceluiași accident. La 3 mai și 18 octombrie 1991, reclamantul a solicitat audierea părților și a martorilor, precum și o expertiză.
La această ultimă dată, judecătorul a aprobat audierea, a dispus o expertiză medicală cu privire la M.T. și o expertiză cu privire la daunele suferite de mașina sa și a amânat cauza la 20 Martie 1992. Audierile care au avut loc la 13 noiembrie, 16 decembrie 1992 și 5 mai 1993 au fost organizate la audierea martorilor și a părților, precum și la alte două experți. În decembrie 1993 a fost amânată din oficiu la 22 iunie 1994. În acea zi, judecătorul a fixat data pentru prezentarea concluziilor la 18 ianuarie 1995. Această audiere a avut loc, după două trimiteri din oficiu, la 15 mai 1996. Prin hotărârea din 12 mai 1999, al cărei text a fost depus la grefa 26 mai 1999, Tribunalul l-a condamnat pe reclamant la plata a 3 895 000 de lire italiene pentru daunele cauzate de accident.
La o dată nespecificată, reclamanta a făcut apel la Curtea de Apel de la Bologna. Conform informațiilor furnizate de reclamant, ședința a fost stabilită la 15 iunie 2000. Această audiere nu a avut loc și părțile și-au prezentat concluziile la 12 octombrie 2000. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 14 august 1990 și era încă în curs de desfășurare la 22 februarie 2002. 10. Prin urmare, la această dată a durat mai mult de 11 ani și șase luni pentru două instanțe.
11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă mai mult decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 14. Reclamantul solicită o sumă necuantificată în ceea ce privește prejudiciul pe care l-ar fi suferit în cadrul procedurii interne - dar nu din cauza duratei acesteia - și pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne.
15. Curtea nu a primit nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul pretins și respinge această cerere. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. PRIN aceste motive, CURTEA, ÎN L Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 28 martie 2002, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Moduleer Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE ALBERGAMO c. ITALIE (Requête n° 44392/98) ARRÊT STRASBOURG 28 mars 2002 DÉFINITIF 10/07/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Albergamo c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. F errari Bravo , P. Kūris , B. Zupančič , J. Hedigan , K. Traja , juges , et de M. V. Berger , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 mars 2002, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Pasquale Albergamo (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 9 avril 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44392/98. Le requérant est représenté par M e A. Ventura, avocat à Forlì. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 4 juillet 2000.
Le 1 er novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section. EN FAIT
Le 14 août 1990, la compagnie d’assurances A. assigna le requérant et sa femme devant le tribunal de Forlì afin d’obtenir à titre de compensation le paiement de la somme qu’elle avait déjà avancée en faveur de M me T. suite à un accident de la circulation dans lequel la voiture conduite par le requérant était impliquée et pour laquelle la prime d’assurance n’avait pas été payée.
La mise en état de l’affaire commença le 5 octobre 1990. Le 25 janvier 1991, le juge de la mise en état ordonna la jonction de la présente affaire avec une deuxième, entamée le 27 octobre 1990 par le requérant et sa femme contre M me T. et M. M., et ayant pour objet la réparation des dommages subis lors du même accident. Les 3 mai et 18 octobre 1991, le requérant demanda l’audition des parties et de témoins, ainsi qu’une expertise. A cette dernière date, le juge admit l’audition, ordonna une expertise médicale concernant M me T. et une expertise quant aux dommages subis par sa voiture et ajourna l’affaire au 20 mars 1992. Les audiences qui eurent lieu les 13 novembre, 16 décembre 1992 et 5 mai 1993 furent consacrées à l’audition des témoins et des parties, ainsi qu’à deux autres expertises. L’audience prévue pour le 1 er décembre 1993 fut reportée d’office au 22 juin 1994. Ce jour-là, le juge fixa la date pour la présentation des conclusions au 18 janvier 1995. Cette audience se tint, après deux renvois d’office, le 15 mai 1996. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente, fixée au 27 novembre 1997, fut par la suite reportée d’office au 18 mars 1999. Ce jour-là, l’affaire fut mise en délibéré.
Par un jugement du 12 mai 1999, dont le texte fut déposé au greffe 26 mai 1999, le tribunal condamna le requérant au paiement de 3 895 000 lires italiennes pour les dommages causés lors de l’accident.
A une date non précisée, le requérant interjeta appel devant la cour d'appel de Bologne. Selon les informations fournies par le requérant, l'audience fut fixée au 15 juin 2000. Cette audience ne se tint pas et les parties présentèrent leurs conclusions le 12 octobre 2000. L’audience de plaidoiries fut fixée au 22 février 2002. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
8. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
La période à considérer a débuté le 14 août 1990 et était encore pendante au 22 février 2002.
Elle avait donc à cette date duré plus de onze ans et six mois pour deux instances.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
13. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »
Le requérant demande un montant non quantifié au titre du préjudice qu’il aurait subi dans la procédure interne - mais pas à cause de la durée de celle-ci - ainsi que pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage allégué et rejette cette demande.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Rejette les demandes de satisfaction équitable. Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 mars 2002, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Vincent Berger Georg Ress Greffier Président