AFFAIRE FILOSA c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA FILOSA c. ITALIA (solicitarea nr. 49317/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 decembrie 2001 DEFINITIVF 06/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Filosa c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii Res președinte Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve judecători Ferrari Bravo, judecător ad-hoc, și al domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 noiembrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul Francesco Filosa ( La 28 ianuarie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, la data de 28 ianuarie 1998, în conformitate cu art. 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor fundamentale ale omului și a libertăților fundamentale, la data de 2 iulie 1999. Cererea a fost înregistrată la data de 2 iulie 1999 sub numărul de dosar 49317/99. Reclamantul este reprezentat de dl N. Calbi, avocat la Roma. Guvernul italian ( Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 28 noiembrie 2000. La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a reformulat secțiunile [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită noii secțiuni. A.D.S. în fața tribunalului din Roma pentru a obține plata unei anumite sume. Prima audiere a avut loc la 31 ianuarie 1994, când judecătorul pentru punerea în funcțiune a numit un expert și a aprobat audierea pârâtului. La 30 mai 1994, judecătorul a trebuit să numească un alt expert pe primul care a renunțat la mandatul său și pârâtul a fost ascultat. În ianuarie 1995, noul expert a depus jurământul și a obținut 120 de zile pentru a - și îndeplini misiunea. La 13 iunie 1995 au fost audiați doi martori. Ședința din 29 februarie 1996 a fost trimisă din oficiu la 25 octombrie 1996, apoi la 14 octombrie 1996. martie 1997 deoarece dosarul cauzei dispăruse; părțile și-au prezentat concluziile la 29 mai 1997 și judecătorul a stabilit la 23 iunie 1997 ședința de pledoarii în fața camerei competente. La 24 septembrie 1997, reclamantul a solicitat președintelui Tribunalului să devanseze data dezbaterilor, dar a fost refuzată din cauza supraîncărcării rolului. La 4 noiembrie 1999, cauza a fost încredințată colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (sezione stralcio). , compuse dintr-un judecător titular, în calitate de președinte, și doi judecători onorari, au fost creați în temeiul articolului 90 alineatul (5) din Legea nr. 353/90 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 534/95) pentru a absorbi cauzele pendinte în fața instanțelor civile. În acea zi, noul judecător a stabilit o audiere la 29 decembrie 1999 pentru o tentativă de soluționare amiabilă. Conform informațiilor furnizate de reclamant printr-o scrisoare din 19 septembrie 2000, încuviințarea pledoariilor a avut loc la 22 februarie 2000. După o perioadă de suspendare datorată mutației judecătorului noul magistrat a fixat o audiere la 12 decembrie 2000. La 6 septembrie 2001, a fost luată o decizie în acest sens. Potrivit informațiilor furnizate de avocatul reclamantului la 6 septembrie 2001, nici o hotărâre nu fusese încă depusă la grefă. ÎN CEEA CE PRIVEȘTE VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 16 noiembrie 1993 și procedura era încă în curs de desfășurare la 6 septembrie 2001. 12. La această dată a durat mai mult de șapte ani și nouă luni pentru o instanță. 13. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 14 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 17. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 8 000 EUR din cauza prejudiciului moral. Taxa și cheltuielile de judecată 18. Reclamantul solicită, de asemenea, 4 500 000 de lire italiene pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 19. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 20. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în L că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 6 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE FILOSA c. ITALIE

(Requête n° 49317/99)

ARRÊT

STRASBOURG

6 décembre 2001

DÉFINITIF

06/03/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Filosa c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

M

me

H.S.

Greve

,

juges

,

M.

L.

Ferrari Bravo,

juge

ad hoc,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 novembre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Francesco Filosa («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 28 janvier 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la

Convention

»). La requête a été enregistrée le 2 juillet 1999 sous le numéro de dossier 49317/99. Le requérant est représenté par M

e

N. Calbi, avocat à Rome. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 28

novembre 2000.

3.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article 25 §

1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section.

EN FAIT

4.

Par un acte notifié le 16 novembre 1993, le requérant assigna M.

A.D.S. devant le tribunal de Rome afin d'obtenir le paiement d'une certaine somme.

5.

La première audience se tint le 31 janvier 1994, date à laquelle le juge de la mise en état nomma un expert et admit l'audition du défendeur. Le 30

mai 1994, le juge dut nommer un autre expert le premier ayant renoncé à son mandat et le défendeur fut entendu. Le 10

janvier 1995, le nouvel expert prêta serment et obtint 120 jours pour s'acquitter de sa tâche. Le 13

juin

1995, deux témoins furent entendus. L'audience du 29 février 1996 fut renvoyée d'office au 25 octobre 1996, puis au 14

mars 1997 car le dossier de l'affaire avait disparu. Les parties présentèrent leurs conclusions le 29 mai 1997 et le juge fixa au 23 juin 1997 l'audience de plaidoiries devant la chambre compétente. Le 24 septembre 1997, le requérant demanda au président du tribunal d'avancer la date des débats mais il essuya un refus en raison de la surcharge du rôle.

6.

Le 4 novembre 1999, l’affaire fut confiée au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (

sezione stralcio

). Les

sezioni stralcio

, composées d'un juge titulaire, en qualité de président, et de deux juges honoraires, ont été crées en vertu de l'article 90, alinéa 5, de la loi n° 353/90 (telle que modifiée par la loi n° 534/95) afin d'absorber l’arriéré d'affaires pendantes devant les juridictions civiles.

7.

Ce jour-là, le nouveau juge fixa une audience au 29 décembre 1999 pour une tentative de règlement amiable. Selon les informations fournies par le requérant par une lettre du 19

septembre 2000, l’audience de plaidoiries se tint le 22 février 2000. Après une période de suspension due à la mutation du juge

,

le nouveau magistrat fixa une audience au 12

décembre

8.

Selon les informations fournies par l’avocat du requérant le 6

septembre 2001, aucun jugement n’avait encore été déposé au greffe.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

9.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

10.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

11.

La période à considérer a débuté le 16 novembre 1993 et la procédure était encore pendante au 6 septembre 2001.

12.

Elle avait à cette date duré plus de sept ans et neuf mois pour une instance.

13.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

14.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

15.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

16.

Le requérant réclame 14 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

17.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 8 000 EUR au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

18.

Le requérant demande également 4 500 000 lires italiennes pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

19.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

20.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 8 000 EUR (huit mille euros) pour dommage moral et 1

500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président