- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 6 decembrie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6, Articolul 1 din Protocolul 1
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Non-lieu à examiner P1-1
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Cheltuieli de judecată
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Fiorenza împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA CAUZA FIORENZA c. ITALIA (solicitarea nr. 44393/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 decembrie 2001 DEFINITIVF 06/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Fiorenza c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress Președintele Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S.
Greve judecători Ferrari Bravo, judecător ad-hoc, și al domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 noiembrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o hotărâre îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul Rosaria Fiorenza ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 28 martie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44393/98. Recurenta este reprezentată de M. V. Pittaluga, A. Mezzi și P. Della Porta, avocați la Roma.
Guvernul italian ( tul este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 28 noiembrie 2000. La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a reformulat secțiunile (art. 25 § 1 din Regulamentul de procedură. Această cerere a fost atribuită noii secțiuni. În data de 23 februarie 1994, reclamanta a depus o acțiune în legătură cu grefa instanței judecătorești din Roma împotriva domnului P., în vederea obținerii unei decizii de evitare a unui pericol iminent în apartamentul său, o tentativă de conciliere eșuată în 1993. 1994. La 27 aprilie 1994, reclamanta a solicitat o expertiză, care a fost autorizată la 4 mai 1994. La 16 noiembrie 1994, instanța judecătorească a amânat cauza la 5 aprilie 1995, deoarece raportul de experiență nu fusese încă depus la gref.
În ziua următoare, un nou avocat s-a constituit pentru reclamantă și domnul P. s-a constituit în procedură. Prin o ordonanță din 17 aprilie 1995, judecătorul a constatat că nu era un pericol iminent și a amânat cauza la 14 februarie 1996. La acea dată părțile și-au prezentat concluziile și, printr-o ordonanță din 19 februarie 1996, instanța de judecată a stabilit un termen de 30 de zile pentru a relua procedura privind fondul. La 22 martie 1996, recurenta a reînceput procedura și l-a numit pe domnul P. în fața instanței judecătorești din Roma pentru a-l obliga la executarea lucrărilor necesare în apartamentul său și pentru a primi repararea daunelor suferite. La 3 decembrie 1997, reclamanta a solicitat cererea de garanție a coproprietății A. și, la 21 decembrie 1997, judecătorul a autorizat-o pe aceasta să se prezinte.
La 21 octombrie 1998, avocatul reclamantei a solicitat o trimitere pentru a examina actul de constituire a proprietății și judecătorul a amânat cauza la 30 octombrie 1997, În iunie 1999. La sfârșitul zilei de 14 iunie 2000 a fost consacrat competenței și judecătorul a amânat cauza la 23 octombrie 2000, această audiere a fost trimisă la 20 decembrie 2000 la cererea părților. În ziua următoare, părțile și-au prezentat concluziile și judecătorul a amânat la 29 mai 2002 pentru a le permite să le completeze.
Recurenta susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Termenul care trebuie luat în considerare a început la 23 februarie 1994 și procedura este încă în curs de desfășurare până în prezent. 11. Prin urmare, a durat mai mult de șapte ani și opt luni pentru o instanță. 12. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil.
În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 13. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1). 1 din PROTOCOLUL nr. 1 14, reclamanta se plânge, de asemenea, că durata procedurii în litigiu a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere circumstanțele cauzei și concluzia de la punctul 13 de mai sus, Curtea nu consideră necesară examinarea în continuare a motivului întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Hotărârea Zanghec.
Italia din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47 alineatul (23). III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 16. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. În schimb, Curtea nu a constatat nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 6 000 EUR pentru prejudiciul moral. 000 000 de lire italiene (ITL) pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 2 000 000 ITL pentru cele suportate în fața Curții.
20. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, hotărârea În speță, având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 1 000 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamanta. Interese moratorii 21. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an.
PE CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN L că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 6 000 EUR (șase mii EUR) pentru daune morale și 1 000 EUR (mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3,5 % l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata înapoiată cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 6 decembrie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE FIORENZA c. ITALIE (Requête n° 44393/98) ARRÊT STRASBOURG 6 décembre 2001 DÉFINITIF 06/03/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Fiorenza c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , R. Türmen , B. Zupančič , M me H.S. Greve , juges , M. L. Ferrari Bravo, juge ad hoc, et de M. V. Berger , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 novembre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M me Rosaria Fiorenza (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 28 mars 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44393/98. La requérante est représentée par M es V. Pittaluga, A. Mezzi et P. Della Porta, avocats à Rome. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 28 novembre 2000.
Le 1 er novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section. EN FAIT
Le 23 février 1994, la requérante déposa un recours en référé au greffe du juge d’instance de Rome à l’encontre de M. P., visant à obtenir une décision pour éviter un danger imminent dans son appartement, une tentative de conciliation ayant échouée en 1993.
La mise en état de l’affaire commença le 2 avril 1994. Le 27 avril 1994, la requérante demanda une expertise, qui fut autorisée le 4 mai 1994. Le 16 novembre 1994, le juge d’instance ajourna l’affaire au 5 avril 1995 car le rapport d’expertise n’avait pas encore été déposé au greffe. Le jour venu, un nouvel avocat se constitua pour la requérante et M. P. se constitua dans la procédure. Par une ordonnance du 17 avril 1995, le juge constata qu’il n’y avait pas un danger imminent et ajourna l’affaire au 14 février 1996. A cette date les parties présentèrent leurs conclusions et, par une ordonnance du 19 février 1996, le juge d’instance fixa un délai de trente jours pour reprendre la procédure concernant le fond.
Le 22 mars 1996, la requérante reprit la procédure et assigna M. P. devant le juge d’instance de Rome afin de le faire condamner à l’exécution de travaux nécessaires dans son appartement et d’obtenir la réparation des dommages subis.
La mise en état de l’affaire commença le 12 mars 1997, date à laquelle un expert prêta serment. Le 3 décembre 1997, la requérante demanda l'appel en garantie de la copropriété A. et, le 21 décembre 1997, le juge autorisa celle-ci à comparaître. Le 21 octobre 1998, l’avocat de la requérante demanda un renvoi afin d’examiner l’acte de constitution de la copropriété et le juge ajourna l’affaire au 30 juin 1999. L’audience du 14 juin 2000 fut consacrée à l’expertise et le juge ajourna l’affaire au 23 octobre 2000, cette audience fut renvoyée au 20 décembre 2000 sur demande des parties. Le jour venu, les parties présentèrent leurs conclusions et le juge ajourna au 29 mai 2002 pour leur permettre de les compléter. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
8. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 23 février 1994 et la procédure est encore pendante à ce jour.
Elle a donc duré plus de sept ans et huit mois pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE
1 DU PROTOCOLE N° 1
14. La requérante se plaint également de ce que la longueur de la procédure litigieuse a porté atteinte au droit au respect de ses biens tel que garanti par l’article 1 du Protocole n° 1.
Vu les circonstances de la cause et la conclusion figurant au paragraphe 13 ci-dessus, la Cour ne juge pas nécessaire d'examiner de surcroît le grief tiré de l'article 1 du Protocole n° 1 (voir l’arrêt Zanghì c. Italie du 19 février 1991, série A n° 194-C, p. 47, § 23). III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
16. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
La requérante s’en remet à la Cour pour quantifier le préjudice matériel et moral qu’elle aurait subi.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 6 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
La requérante demande également 5 000 000 lires italiennes (ITL) pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 2 000 000 ITL pour ceux encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 1 000 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 1 du Protocole n°1 ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 6 000 EUR (six mille euros) pour dommage moral et 1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 4. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Vincent Berger Georg Ress Greffier Président