AFFAIRE ALBERTOSI c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA ALBERTOSI c. ITALIA (Cercetarea nr. 49316/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 decembrie 2001 DEFINITIVF 06/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Albertosi c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress Președintele Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve judecători Ferrari Bravo, judecător ad-hoc, și al domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 noiembrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cale de atac împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul Loris Alberti ( Recurentul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 20 ianuarie 1998 în temeiul fostului articol al Convenției pentru Drepturile Omului și Libertăților Fundamentale ( Leanza și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 28 noiembrie 2000. La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a reformulat secțiunile [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită noii secțiuni. C.N. în fața Tribunalului din Roma pentru a obține plata unei anumite sume. La prima audiere, la 25 februarie 1993, judecătorul de punere în funcțiune a ordonat o nouă notificare a citației, prima nu a fost făcută în forme legale. Următoarele audieri din 10 noiembrie 1993 și 14 aprilie 1994 au fost trimise înapoi din același motiv. La 15 decembrie 1994, judecătorul l-a declarat defect pe dl C.N. și a stabilit prezentarea concluziilor părților la 11 mai 1995. Această audiere a fost amânată din cauza grevei avocaților. La 6 decembrie 1995, Consiliul reclamantului și-a prezentat concluziile și judecătorul a stabilit data pledoariilor la 26 septembrie 1998. octombrie 1998, camera responsabilă de cauză, având în vedere înființarea iminentă a sezioni stralcio, a prezentat cauza președintelui. Sezioni stralcio, compuse dintr-un judecător titular, în calitate de președinte, și doi judecători onoranți, au fost creați în temeiul articolului 90 alineatul (5) din Legea nr. 353/1990 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 534/1995) pentru a absorbi restanța cauzelor pendinte în fața instanțelor civile. Lacul de pledoarii a avut loc 16 februarie 1999. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la gref la 20 septembrie 1999, judecătorul a declarat cererea reclamantului inadmisibilă din cauza declarației de declarare a cererii. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 29 noiembrie 1992 și s-a încheiat la 20 septembrie 1999. 10. Prin urmare, a durat mai mult de șase ani și nouă luni pentru o instanță. 11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă mai mult decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă Daune 14. Reclamantul solicită 10 924 EUR (EUR) pentru prejudiciul material și 10 329 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 4 000 EUR pentru prejudiciul moral. Prospături și cheltuieli de judecată 16. Reclamantul solicită, de asemenea, aproape 1 000 000 de lire italiene pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții. 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, hotărârea în cauza În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 500 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul la care se face referire în decizia de inițiere a procedurii. Interese moratorii 18. În conformitate cu informațiile de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L 44 alineatul (2) din Convenție, 4 000 EUR (patru mii EUR) pentru daune morale și 500 EUR (cinci sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 6 decembrie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Moduleer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE ALBERTOSI c. ITALIE

(Requête n° 49316/99)

ARRÊT

STRASBOURG

6 décembre 2001

DÉFINITIF

06/03/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Albertosi c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

M

me

H.S.

Greve

,

juges

,

M.

L.

Ferrari Bravo,

juge

ad hoc,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 novembre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Loris Albertosi («

le

requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 20 janvier 1998 en vertu de l’ancien article de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la

Convention

»). La requête a été enregistrée le 2 juillet 1999 sous le numéro de dossier 49316/99. Le gouvernement italien («

le

Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 28

novembre 2000.

3.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article 25 §

1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section.

EN FAIT

4.

Par un acte notifié le 29 novembre 1992, le requérant assigna M.

C.N. devant le tribunal de Rome afin d'obtenir le paiement d'une certaine somme.

5.

Lors de la première audience, le 25 février 1993, le juge de la mise en état ordonna une nouvelle notification de la citation à comparaître, la première n'ayant pas été faite dans les formes légales. Les audiences suivantes des 10 novembre 1993 et 14 avril 1994 furent renvoyées pour le même raison. Le 15 décembre 1994, le juge déclara M. C.N. défaillant et fixa la présentation des conclusions des parties au 11 mai 1995. Cette audience fut reportée en raison de la grève des avocats. Le 6

décembre

1995, le conseil du requérant présenta ses conclusions et le juge fixa la date des plaidoiries au 26 septembre 1998. Le 2

octobre 1998, la chambre chargée de l'affaire, compte tenu de l'imminente création des

sezioni stralcio

, remit la cause au président. Les

sezioni stralcio

, composées d'un juge titulaire, en qualité de président, et de deux juges honoraires, ont été créés en vertu de l'article 90, alinéa 5, de la loi n°

353/1990 (tel que modifié par la loi n°

534/1995) afin d'absorber l'arriéré d'affaires pendantes devant les juridictions civiles.

6.

L’audience de plaidoiries eut lieu 16 février 1999. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 20 septembre 1999, le juge déclara la demande du requérant irrecevable à cause de la nullité de l’assignation.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

8.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

9.

La période à considérer a débuté le 29 novembre 1992 et s’est terminée le 20 septembre 1999.

10.

Elle a donc duré plus de six ans et neuf mois pour une instance.

11.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

12.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai

raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

13.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable

».

A.

Dommage

14.

Le requérant réclame 10 924 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et 10

329 EUR pour le préjudice moral qu’il aurait subis.

15.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 4 000 EUR au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

16.

Le requérant demande également presque 1

000

000 lires italiennes pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour.

17.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 4 000 EUR (quatre mille euros) pour dommage moral et 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président