AFFAIRE BELLAGAMBA c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA BELLAGAMBA c. ITALIA (solicitarea nr. 44511/98) HOTĂRÂREA STRASBOURG martie 2001 DEFINITIVF 01/06/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Bellagamba c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Conforti Makarczyk Cabral Barreto Vajić Pellonpć judecători și V. Berger Grefier de Secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 februarie 2001, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Avio Bellagamba ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 11 septembrie 1997 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ( R. Vico, avocat la Bergamo. Guvernul italian ( La 18 iunie 1992, reclamantul a atribuit fostului proprietar al unui apartament pe care îl închiriase, domnul B., în fața judecătorului de instanță din Treviglio (Bergame), în scopul de a obține rambursarea a mai puțin de trei milioane de lire pentru cheltuieli pe care le-a plătit proprietarului. Acuzarea a început la 7 iulie 1992, dintre cele 11 audieri care au avut loc între 24 noiembrie 1992 și 7 februarie 1995, trei au vizat o expertiză, trei audiții ale martorilor și ale pârâtului și patru alte mijloace de probă. Părțile și-au prezentat concluziile la 14 martie 1995, iar cazul a fost intenționat la 21 mai 1996. Printr-o ordonanță din 25 mai 1996, judecătorul de instanță a numit un expert și-a fixat jurămintele la 18 iunie 1996. Părțile și-au prezentat din nou concluziile la 29 octombrie 1996, iar cauza a fost retrimisă la 11 februarie 1997. În ziua următoare, judecătorul de instanță a constatat că această cauză intră sub incidența procedurii speciale în vigoare în materia contractelor de muncă și a stabilit ca instanța de judecată să delibereze cauza la 30 septembrie 1997. Prin hotărârea din acea zi, al cărei text a fost depus la grefă la 7 octombrie 1997, judecătorul de instanță a făcut parțial dreptul la cererea reclamantului. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 18 iunie 1992 și s-a încheiat la 7 octombrie 1997; prin urmare, a durat mai mult de cinci ani și trei luni pentru o instanță. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 10. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 13. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 8 000 000 ITL pentru prejudiciile morale. Procedură și cheltuieli de judecată 14. Reclamantul solicită, de asemenea, 10 290 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții 15. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabiliți realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 3 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 16. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, a declarat că a existat o încălcare a articolului 6 că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 8 000 000 (8 milioane) lire italiene pentru daune morale și 3 000 000 (trei milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3,5 % l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză și apoi comunicat în scris la 1 martie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Res Moduler Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE BELLAGAMBA c. ITALIE

(Requête n°

44511/98)

ARRÊT

STRASBOURG

1

er

mars 2001

DÉFINITIF

01/06/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Bellagamba c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

B.

Conforti

,

J.

Makarczyk

,

I.

Cabral Barreto

,

M

me

N.

Vajić

,

M.

M.

Pellonpää

,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Avio Bellagamba («

le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 11 septembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13

novembre 1998 sous le numéro de dossier 44511/98. Le requérant est représenté par M

e

R. Vico, avocat à Bergame. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 29 juin 2000.

EN FAIT

3.

Le 18 juin 1992, le requérant assigna l’ancien propriétaire d’un appartement qu’il avait loué, M. B., devant le juge d'instance de Treviglio (Bergame) afin d’obtenir le remboursement de moins de trois millions de lires au titre de charges qu’il avait payées alors qu’elles incombaient au propriétaire.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 7 juillet 1992. Des onze audiences qui se tinrent entre le 24 novembre 1992 et le 7 février 1995, trois concernèrent une expertise, trois l’audition de témoins et du défendeur et quatre d’autres moyens de preuve. Les parties présentèrent leurs conclusions le 14 mars 1995 et l’affaire fut mise en délibéré le 21

mai

5.

Par un jugement de ce jour-là, dont le texte fut déposé au greffe le 7

octobre 1997, le juge d'instance fit en partie droit à la demande du requérant.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

7.

La période à considérer a débuté le 18 juin 1992 et s’est terminée le 7

octobre 1997.

8.

Elle a donc duré plus de cinq ans et trois mois pour une instance.

9.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

10.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

11.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

12.

Le requérant réclame 50

000

000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

13.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 8

000

000 ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

14.

Le requérant demande également 10 290 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

15.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 3

000

000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

16.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 8

000

000 (huit millions) lires italiennes pour dommage moral et 3

000

000 (trois millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 1

er

mars 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président