AFFAIRE MEZZENA c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA MEZZENA c. ITALIA (Cercetarea nr. 49311/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 decembrie 2001 DEFINITIVF 06/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Mezzena c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress Președintele Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve judecători Ferrari Bravo, judecător ad-hoc, și al domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 noiembrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cale de atac împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul Luigia Mezzena ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 2 februarie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 2 iulie 1999 sub numărul de dosar 49311/99. Guvernul italian (adică guvernul italian este reprezentat de agentul său, M. Leanza și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 28 noiembrie 2000. La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a recompus secțiunile [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită noii secțiuni. Printr-un act notificat la 5 ianuarie 1995, una dintre fiicele recurentei a numit-o pe aceasta din urmă, pe cei doi frați și sora sa în fața tribunalului din Florența pentru a obține împărțirea unei moșteniri. Prima ședință stabilită la 16 iunie 1995 a fost amânată din oficiu la 9 februarie 1996. La acea dată, judecătorul pentru punerea în funcțiune a numit un expert care a depus jurământul la 15 februarie 1996. martie 1996 și au obținut 180 de zile pentru a depune la grefe raportul său. Ședința din 6 decembrie 1996 a fost trimisă la 6 noiembrie 1997 pentru a permite părților să examineze raportul. În acea zi, părțile au solicitat o nouă expertiză pe motiv că unul dintre bunuri fusese vândut, apoi ședința a fost trimisă înapoi la 11 martie 1998. În acea zi, părțile au depus documente, iar judecătorul, la cererea reclamantei, l-a trimis la tribunal la 23 aprilie 1998. În martie 1999, președintele tribunalului a pronunțat cauza unui alt magistrat și acesta a fixat o audiere la 9 iunie 2000. La acea dată, reclamanta a propus să retrimite cauza și, mai târziu, la opoziția reclamantei, a fost amânată la 22 septembrie 2000. La data respectivă, părțile au depus documente și, în cele din urmă, cauza a fost amânată la 23 februarie 2001. Potrivit informațiilor furnizate de solicitant, această ședință a fost pronunțată din oficiu la data de 5 octombrie 2001, din cauza lipsei unui judecător. ÎN JUSTAȚIE PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE, recurenta a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. 13 Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).14, după examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 74 445 198 lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 10 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 17. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde recurentei 5 100 EUR pentru prejudiciul moral. Interese moratorii 18. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. PE CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN L că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 5 100 EUR (cinci mii de euro) pentru daune morale că această sumă va crește cu un interes simplu cu 3,5 % l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata înapoiată cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 6 decembrie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE MEZZENA c. ITALIE

(Requête n° 49311/99)

ARRÊT

STRASBOURG

6 décembre 2001

DÉFINITIF

06/03/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Mezzena c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

M

me

H.S.

Greve

,

juges

,

M.

L.

Ferrari Bravo,

juge

ad hoc,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 novembre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

Luigia Mezzena («

la requérante

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 2 février 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 2

juillet

1999 sous le numéro de dossier 49311/99. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 28

novembre 2000.

3.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article 25 §

1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section.

EN FAIT

4.

Par un acte notifié le 5 janvier 1995, une des filles de la requérante assigna cette dernière, ses deux frères et sa sœur devant le tribunal de Florence afin d'obtenir le partage d'un héritage.

5.

La première audience fixée au 16 juin 1995, fut reportée d'office au 9

février 1996. A cette date, le juge de la mise en état nomma un expert lequel prêta serment le 15

mars 1996 et obtint 180 jours pour déposer au greffe son rapport. L'audience du 6 décembre 1996 fut renvoyée au 6

novembre 1997 afin de permettre aux parties d'examiner le rapport. Ce jour-là, les parties demandèrent une nouvelle expertise au motif qu'un des biens avait été vendu, puis l'audience fut renvoyée au 11 mars 1998.

6.

Ce jour-là, les parties déposèrent des documents et le juge, à la demande de la demanderesse, renvoya l’audience au 23 avril 1998. Le 22

mars 1999, le président du tribunal assigna l’affaire à un autre magistrat et ce dernier fixa une audience au 9 juin 2000. A cette date, la demanderesse proposa de renvoyer à nouveau l’affaire et, nonobstant l’opposition de la requérante, l’audience fut reportée au 22 septembre 2000.

7.

Le jour venu, les parties déposèrent des documents et par la suite l’affaire fut reportée au 23 février 2001.

8.

Selon les informations fournies par le requérant, cette audience fut renvoyée d’office au 5

octobre 2001, faute de juge.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

9.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

10.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

11.

La période à considérer a débuté le 5 janvier 1995 et la procédure était encore pendante au 5 octobre 2001.

12.

Elle avait à cette date duré six ans et neuf mois pour une instance.

13.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

14.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

15.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

16.

La requérante réclame 74 445 198 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 10 000 000 ITL pour le préjudice moral qu’elle aurait subis.

17.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 5 100 euros au titre du préjudice moral.

B.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 5 100 EUR (cinq mille cent euros) pour dommage moral

;

b)

que ce montant sera à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président