AFFAIRE P.B. c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA P.B. c. ITALIA (solicitarea nr. 44648/98) HOTĂRÂREA STRASFOURG martie 2001 DEFINITIVF 01/06/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Conforti Makarczyk Cabral Barreto Vajić Pellonpć judecători și V. Berger Grefier de Secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 februarie 2001, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere formulată împotriva Republicii Italiene, inclusiv resortisanți italieni, M.B., M.P.B., M.B., M.B., M.B. și M.B. La 23 iulie 1997, în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului în temeiul articolului 25 din Convenția pentru Drepturile Omului și Libertăților Fundamentale ( A. Berra, avocată la Milano. Guvernul italian (adică, la 29 iunie 2000), este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 29 iunie 2000. M.B., tatăl celorlalți trei, l-au numit pe domnul L., vecinul lor, în fața tribunalului din Milano, pentru a obține demolarea unei părți a unei construcții și repararea pagubelor suferite. Dintre cele nouă audieri stabilite între 2 martie 1990 și 16 martie 1994, una a fost amânată din oficiu și opt au fost încheiate la cererea părților sau a reclamanților - dintre care cinci pentru a se aștepta la pronunțarea unei hotărâri a instanței administrative și, ulterior, a unei hotărâri a Consiliului depee, având ca obiect demolarea aceleiași părți a construcției pârâtului la cererea municipiului. 27 octombrie 1994, reclamanții au depus la dosar hotărârea și hotărârea citată anterior, precum și alte documente și judecătorul a reportat cauza la 23 februarie 1995; cu toate acestea, această ședință a fost pronunțată din oficiu la 10 martie 1995. În ședința din 28 septembrie 1995, ca urmare a decesului domnului M.B., ultimii trei reclamanți s-au pronunțat în fața judecătorului În aceeași zi a fost numit un expert care a depus jurământul la 10 ianuarie 1996. La 10 octombrie 1996, judecătorul a stabilit prezentarea concluziilor la 30 mai 1996 Cu toate acestea, această audiere nu a avut loc decât la 18 martie 1998 ca urmare a unei trimiteri din oficiu. La această dată, ca urmare a decesului domnului A.B., primii doi reclamanți s-au constituit în procedură și în instanța de judecată a pledoariilor în fața camerei competente a fost stabilită la 12 decembrie 2000. Cu toate acestea, la o dată nespecificată, cauza a fost atribuită colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (seziune stralcio . O audiere a fost stabilită la 27 septembrie 2000. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE Reclamanții susțin că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil Astfel cum se prevede la art. 6 1 din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) . . Perioada care trebuie luată în considerare a început la 29 iunie 1989 și era încă în curs de desfășurare la 27 septembrie 2000. 11. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. lira italiană (ITL) pentru prejudiciul material și 30 000 000 ITL fiecare pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea nu a constatat o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 18 000 000 ITL pentru prejudiciu moral. 16. Reclamanții solicită, de asemenea, suma globală de 17 379 370 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi menționată anterior, § 30). În speță și având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma globală de 5 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordă 1 000 000 ITL fiecărui solicitant. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 18 000 000 (18 milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 000 1000 (un milion) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în franceză și apoi comunicată în scris la 1 martie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Moduleer Președintele

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE P.B. c. ITALIE

(Requête n°

44468/98)

ARRÊT

STRASBOURG

1

er

mars 2001

DÉFINITIF

01/06/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire P.B. c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

B.

Conforti

,

J.

Makarczyk

,

I.

Cabral Barreto

,

M

me

N.

Vajić

,

M.

M.

Pellonpää

,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M

me

P.B, M. P.B., M

me

P.B., M

me

V.B. et M. E.B. («

les requérants

»), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 23 juillet 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44468/98. Les requérants sont représentés par M

e

A. Berra, avocate à Milan. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 29 juin 2000.

EN FAIT

3.

Le 29 juin 1989, M. A.B., père des deux premiers requérants, et M.

M.B., père des trois autres, assignèrent M. L., leur voisin, devant le tribunal de Milan afin d’obtenir la démolition d’une partie d’une construction et la réparation des dommages subis.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 25 octobre 1989. Des neuf audiences fixées entre le 2 mars 1990 et 16 mars 1994, une fut reportée d’office et huit le furent à la demande des parties ou des demandeurs - dont cinq afin d’attendre le prononcé d’un jugement du tribunal administratif et, ensuite, d’un arrêt du Conseil d’Etat, ayant pour objet la démolition de la même partie de la construction du défendeur à la demande de la municipalité. Le 27

octobre 1994, les demandeurs versèrent au dossier le jugement et l’arrêt précités ainsi que d’autres documents et le juge reporta l’affaire au 23 février 1995

; toutefois, cette audience fut renvoyée d’office au 10 mars 1995.

5.

A l’audience du 28 septembre 1995, suite au décès de M. M.B., les trois derniers requérants se constituèrent devant le juge

; le même jour fut nommé un expert qui prêta serment le 10 janvier 1996. Le 10 octobre 1996, le juge fixa la présentation des conclusions au 30

mai

1996

; toutefois, cette audience ne se tint que le 18 mars 1998 suite à un renvoi d’office. A cette date, suite au décès de M. A.B., les deux premiers requérants se constituèrent dans la procédure et l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 12

décembre 2000.

6.

Toutefois, à une date non précisée, l'affaire fut attribuée au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (

sezione stralcio

). Une audience fut fixée au 27 septembre 2000.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

8.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

9.

La période à considérer a débuté le 29 juin 1989 et était encore pendante au 27 septembre 2000.

10.

Elle avait à cette date déjà duré presque onze ans et trois mois pour une instance.

11.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

12.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

13.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

14.

Les requérants réclament globalement 137

191

916

lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 30

000

000

ITL chacun au titre du préjudice moral qu’ils auraient subis.

15.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérant 18

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

16.

Les requérants demandent également la somme globale de 17

379

370

ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

17.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme globale de 5

000

000

ITL pour la procédure devant la Cour et accorde 1

000

000

ITL à chaque requérant.

C.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 18

000

000 (dix-huit millions) lires italiennes pour dommage moral

et 1

000

000 (un million) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 1

er

mars 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président