SECȚIUNEA A PATRA CAUZA SPERA c. ITALIA (nr. 2) Cerere nr. 44487/98 HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINIF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Spera c. Italia (nr. 2), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (pe secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress Președintele Pastor Ridruejo Caflisch Cabral Barreto V.H. B utkevych, judecătorii mei Vajić M. D el Tufo, judecător ad hoc, și al domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, Rend la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul Michele Spera, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 3 iulie 1997 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( La 13 noiembrie 1998, cererea a fost înregistrată sub numărul de dosar 44487/98. Guvernul italian ( La 6 ianuarie 1981, reclamantul și o altă persoană au atribuit dnii D.R., F. și A.R. și companiile de asigurări R. și I. în fața Tribunalului din Messina pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în timpul unui accident rutier pe care îl evaluau la o sumă de nu mai mică de 150 000 000 de lire italiene. După o audiere consacrată depunerii la grefa de documente și la o altă discuție privind mijloacele de probă, la 6 octombrie 1983 președintele Tribunalului a dispus ca prezenta cauză să aibă loc la o altă cauză privind același accident rutier. La 1 decembrie 1983, încuviințarea a fost retrimisă la cererea reclamantului la 24 octombrie 1983. Din cele cinci audieri stabilite între 25 mai 1984 și 24 octombrie 1985, trei au vizat audierea martorilor, una a fost amânată din oficiu și alta la cererea părților. La 13 iunie 1986, judecătorul a declarat încetarea cauzei ca urmare a decesului avocatului reclamantului. La 22 octombrie 1986, reclamantul a reluat procedura și a stabilit o audiere la 5 martie 1987. Din cele șapte audieri stabilite între 25 iunie 1987 și 23 octombrie 1989, două au fost dedicate depunerii la grefa documentelor, patru au vizat discuții referitoare la cererea reclamantului de a auzi alți martori și una a fost amânată din oficiu. În ianuarie 1990, judecătorul a declarat că au eșuat trei dintre inculpați și a acceptat audierea altor martori, care au lipsit la 6 iulie 1990. iulie 1992 părțile și-au prezentat concluziile, iar la data de 19 ianuarie 1994 au avut loc pledoariile. printr-o hotărâre definitivă din 16 februarie 1994, al cărei text a fost depus la grefă la 6 iunie 1994, instanța a acceptat parțial cererea reclamantului. Printr-o ordonanță din 16 februarie 1994, al cărei text a fost depus la grefă la 18 iunie 1994, judecătorul a numit un expert și l-a trimis la 11 noiembrie 1994, în ceea ce privește evaluarea daunelor. Între timp, la 7 octombrie 1994, compania de asigurări R. a interjectat recursul la hotărârea definitivă în fața instanței judecătorești din Messina. Reclamantul și o altă persoană au depus o acțiune incidentă. octombrie 1996. Printr-o hotărâre din 30 octombrie 1996, al cărei text a fost depus la grefă la 24 ianuarie 1997, instanța de apel a respins recursul principal și incidentul. La 20 iunie 1997, părțile au ajuns la o soluționare a cauzei pe cale amiabilă. în termen rezonabil, conform dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel de cuvinte Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). Perioada care trebuie luată în considerare a început la 6 ianuarie 1981 și a fost încheiată la 20 iunie 1997. 12. Prin urmare, a durat mai mult de șaisprezece ani și cinci luni pentru o instanță. 13. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În conformitate cu informațiile de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% pe an. Prin aceste motive, Curtea, în L .UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 45 000 000 (45 de milioane) lire italiene pentru daune morale că această sumă va fi mai mare d un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 25 octombrie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE SPERA c. ITALIE (n° 2)
(
Requête n° 44487/98
)
ARRÊT
25 octobre 2001
25/01/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Spera c. Italie (n° 2),
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
A.
Pastor Ridruejo
,
L.
Caflisch
,
I.
Cabral Barreto
,
utkevych,
M
mes
N.
Vajić
,
juges
,
el Tufo,
juge ad hoc,
et de M. V.
Berger
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Michele Spera («
le
requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 3 juillet 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la
Convention
»). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44487/98. Le gouvernement italien («
le
Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
U.
Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 9 novembre 2000.
3.
Le 6 janvier 1981, le requérant et une autre personne assignèrent MM. D.R., F. et A.R. et les compagnies d’assurances R. et I. devant le tribunal de Messine afin d’obtenir réparation des dommages subis lors d’un accident de la route qu’ils évaluaient à une somme non inférieure à 150
000
000
lires italiennes.
4.
La mise en état de l’affaire commença le 28 décembre 1981. Après une audience consacrée au dépôt au greffe de documents et une autre à la discussion de moyens de preuve, le 6 octobre 1983 le président du tribunal ordonna la jonction de la présente affaire à une autre concernant le même accident de la route. Le 1
er
décembre 1983, l’audience fut renvoyée à la demande du requérant au 24
février 1984. Des cinq audiences fixées entre le 25
mai 1984 et le 24 octobre 1985, trois concernèrent l’audition de témoins, une fut ajournée d’office et une autre à la demande des parties. Le 13
juin
1986, le juge déclara l’interruption de l’affaire suite au décès de l’avocat du requérant.
5.
Le 22 octobre 1986, le requérant reprit la procédure et une audience fut fixée au 5
mars 1987. Des sept audiences fixées entre le 25 juin 1987 et le 23 octobre 1989, deux furent consacrées au dépôt au greffe des documents, quatre concernèrent des discussions relatives à la demande du requérant d’entendre d’autres témoins et une fut ajournée d’office. Le 26
janvier 1990, le juge déclara défaillants trois des défendeurs et admit l’audition d’autres témoins. Ces derniers furent absents le 6 juillet 1990. Trois audiences plus tard, le 3
juillet 1992 les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries se tint le 19 janvier 1994. Par un jugement non définitif du 16 février 1994, dont le texte fut déposé au greffe le 6 juin 1994, le tribunal fit en partie droit à la demande du requérant.
6.
Par une ordonnance du 16 février 1994, dont le texte fut déposé au greffe le 18 juin 1994, le juge nomma un expert et renvoya au 11
novembre 1994, quant à l’évaluation des dommages. Le jour venu l’audience fut renvoyée d’office au 16 juin 1995.
7.
Entre-temps, le 7 octobre 1994, la compagnie d’assurances R. avait interjeté appel du jugement non définitif devant la cour d’appel de Messine. Le requérant et une autre personne avaient déposé un recours incident. L’instruction avait commencé le 13 janvier 1995. Les parties avaient présenté leurs conclusions le 10 mars 1995 et l’audience de plaidoiries avait eu lieu le 10
octobre 1996. Par un arrêt du 30
octobre 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 24
janvier 1997, la cour d’appel avait rejeté l’appel principal et celui incident.
8.
Le 20 juin 1997, les parties parvinrent à un règlement amiable de l’affaire.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
9.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
10.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
11.
La période à considérer a débuté le 6 janvier 1981 et s’est terminée le 20 juin 1997.
12.
Elle a donc duré plus de seize ans et cinq mois pour une instance.
13.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
14.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
15.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
16.
Le requérant réclame 34
500 euros au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
17.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 45
000
000
lires italiennes au titre du préjudice moral.
B.
Intérêts moratoires
18.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3,5 % l
’
an.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 45
000
000 (quarante-cinq millions) lires italiennes pour dommage moral
;
b)
que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 3,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président