- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 1 martie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Dommage matériel - demande rejetée
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Spada împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A PATRA CAUZA SPADA c. ITALIA (solicitarea nr. 44770/98) HOTĂRÂREA STRASBURG martie 2001 DEFINIȚIAF 01/06/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive.
În cauza Spada c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Conforti Makarczyk Cabral Barreto Vajić Pellonpć judecători și V. Berger Grefier de Secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 februarie 2001, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Tommaso Spada ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 24 iulie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului).
Cererea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul dosarului 4447/98. Ofițerul său, dl U. Leanza, și co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 29 iunie 2000. La 26 iunie 1980, trei persoane au depus recurs prin denunțarea unei noi lucrări în fața instanței judecătorești din Milazzo (Messina) pentru a obține suspendarea lucrărilor inițiate de reclamant și de ceilalți coproprietari ai fondului vecin. Printr-o ordonanță în afara instanței din aceeași zi, judecătorul judecător a dat dreptul la această cerere și a fixat la tribunal la 23 iulie 1980 pentru examinarea fondului cauzei. Din cele patru ședințe stabilite între această dată și 17 decembrie 1980, două au vizat cererea de suspendare a executării lucrărilor și două de expertiză.
La această ultimă ședință, judecătorul și-a rezervat decizia; printr-o ordonanță în afara ședinței din 22 decembrie 1980, al cărei text a fost depus la grefă la 24 decembrie 1980, judecătorul a anulat ordinul din 26 iunie 1980, a declarat incompetent La 4 martie 1981, reclamanții au reluat procedura în fața tribunalului din Messina. La această audiere, judecătorul a reportat cauza la 21 decembrie 1981, deoarece a constatat că unul dintre inculpați nu a fost informat cu privire la data la care a avut loc în instanță; cu toate acestea, această audiere nu a avut loc decât la 27 mai 1982, ca urmare a unei trimiteri din oficiu. Cele zece audieri stabilite între această dată și 9 În decembrie 1985, una a fost reportată din oficiu și nouă a avut legătură cu o expertiză - dintre care cinci au fost amânate deoarece expertul nu a depus la grefa raportul său.
Din cele două audieri stabilite la 24 aprilie 1986 și 24 septembrie 1986, prima a fost restantă din oficiu, iar a doua a fost amânată la cererea reclamantului. La 19 ianuarie 1987, judecătorul a fixat la amînare prezentarea concluziilor la 8 septembrie 1986. iulie 1987 ; cu toate acestea, încuviințarea nu a avut loc decât la 17 februarie 1992, deoarece a fost amânată o dată la oficiu, de două ori la cererea reclamanților și de trei ori de către judecător - dintre care una din motive de absență a reclamantului. La acea dată, judecătorul a fixat în fața camerei competente la 11 martie 1994 ; cu toate acestea, aceasta nu a avut loc decât la 15 martie 1994, ca urmare a unei trimiteri din oficiu.
În cursul acestei ședințe, judecătorul și-a constatat incompetența loci ca urmare a instituirii Tribunalului din Barcellona (Messina) … La 6 iunie 1994, reclamanții au reînceput procedura în fața acestei instanțe. În aceeași zi, președintele tribunalului a stabilit în fața camerei competente, la 20 aprilie 1995. Prin ordonanța din 1 iunie 1995, tribunalul a redeschis procedura, a numit un expert și a fixat reședința următoare la 15 februarie 1996. În ziua aceea, expertul a depus jurământul și a fost amânat până la 13 noiembrie 1996. Din cele trei audieri stabilite între această dată și 22 aprilie 1998, o instanță de competență, o depunere de documente și una a fost amânată la cererea reclamanților.
La 11 noiembrie 1998, prezenta cauză a fost anexată la o altă cauză pendinte între aceleași părți în fața aceleiași instanțe și la interdicția de prezentare a concluziilor a fost stabilită la 27 ianuarie 1999. Cu toate acestea, la o dată nespecificată, cauza a fost atribuită colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (sezione stralcio).
februarie 1999; cu toate acestea, a fost exmatriculată din cauza absenței reclamanților la 7 iunie 1999. La acea dată, reclamantul și-a prezentat concluziile, în timp ce celelalte părți au solicitat convocarea expertului; având în vedere supraîncărcarea rolului, judecătorul a stabilit o nouă ședință de prezentare a concluziilor la 14 februarie 2000. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) … Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 13. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil.
În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Cu toate acestea, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 60 000 000 ITL pentru prejudiciile morale. ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții.
18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care i se acordă reclamantului. Interese moratorii 19. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 60 000 000 (60 milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 500 000 (un milion cinci sute de mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 1 martie 2001, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Premier Președinte
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE SPADA c. ITALIE (Requête n° 44470/98) ARRÊT STRASBOURG 1 er mars 2001 DÉFINITIF 01/06/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire Spada c. Italie , La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , A. Pastor Ridruejo , B. Conforti , J. Makarczyk , I. Cabral Barreto , M me N. Vajić , M. M. Pellonpää , juges , et de M. V. Berger , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Tommaso Spada (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 24 juillet 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44470/98. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 29 juin 2000. EN FAIT
Le 26 juin 1980, trois personnes déposèrent un recours en dénonciation de nouvel œuvre devant le juge d’instance de Milazzo (Messine) afin d’obtenir la suspension des travaux que le requérant et les autres copropriétaires du fonds voisin avaient entamés. Par une ordonnance hors audience du même jour, le juge d’instance fit droit à cette demande et fixa l’audience au 23 juillet 1980 pour l’examen du fond de l’affaire.
Des quatre audiences fixées entre cette date et le 17 décembre 1980, deux concernèrent la demande de suspension de l’exécution des travaux et deux une expertise. A cette dernière audience, le juge réserva sa décision ; par une ordonnance hors audience du 22 décembre 1980, dont le texte fut déposé au greffe le 24 décembre 1980, le juge annula l’ordonnance du 26 juin 1980, se déclara incompétent ratione materiae et renvoya les parties devant le tribunal de Messine.
Le 4 mars 1981, les demandeurs reprirent la procédure devant le tribunal de Messine. La mise en état de l’affaire commença le 8 juin 1981. A cette audience, le juge reporta l’affaire au 21 décembre 1981 car il constata que l’un des défendeurs n’avait pas été informé de la date de l’audience ; toutefois, cette audience ne se tint que le 27 mai 1982, suite à un renvoi d’office. Des dix audiences fixées entre cette date et le 9 décembre 1985, une fut reportée d’office et neuf concernèrent une expertise - dont cinq furent reportées car l’expert n’avait pas déposé au greffe son rapport. Des deux audiences fixées aux 24 avril 1986 et 24 septembre 1986, la première fut renvoyée d’office et la deuxième le fut à la demande du requérant. Le 19 janvier 1987, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 8 juillet 1987 ; toutefois, l’audience ne se tint que le 17 février 1992, car elle fut reportée une fois d’office, deux fois à la demande des demandeurs et trois fois par le juge - dont une en raison de l’absence du requérant. A cette date, le juge fixa l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente au 11 mars 1994 ; toutefois, elle ne se tint que le 15 mars 1994, suite à un renvoi d’office. Au cours de cette audience, le juge constata son incompétence ratione loci suite à la création du tribunal de Barcellona (Messine) ; il décida par conséquent de rayer l’affaire du rôle et renvoya les parties devant ledit tribunal.
Le 6 juin 1994, les demandeurs reprirent la procédure devant cette juridiction. Le jour même, le président du tribunal fixa l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente au 20 avril 1995. Par une ordonnance du 1 er juin 1995, le tribunal rouvrit l’instruction, nomma un expert et fixa l’audience suivante au 15 février 1996. Le jour venu, l’expert prêta serment et l’affaire fut reportée au 13 novembre 1996. Des trois audiences fixées entre cette date et le 22 avril 1998, une concerna l’expertise, une le dépôt de documents et une fut reportée à la demande des demandeurs. Le 11 novembre 1998, la présente affaire fut jointe à une autre affaire pendante entre les mêmes parties devant la même juridiction et l’audience de présentation des conclusions fut fixée au 27 janvier 1999. Cependant, à une date non précisée, l'affaire fut attribuée au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes ( sezione stralcio ). Une audience fut fixée au 1 er février 1999 ; toutefois, elle fut renvoyée en raison de l’absence des demandeurs au 7 juin 1999.
A cette date, le requérant présenta ses conclusions tandis que les autres parties demandèrent la convocation de l’expert ; compte tenu de la surcharge du rôle, le juge fixa une nouvelle audience de présentation des conclusions au 14 février 2000. Le jour venu, le juge renvoya pour la présentation des conclusions au 8 janvier 2001. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
8. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 26 juin 1980 et était encore pendante au 8 janvier 2001.
Elle avait à cette date déjà duré un peu plus de vingt ans et six mois.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant réclame au moins 168 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu’il aurait subis.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 60 000 000 ITL au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
Le requérant demande également 14 000 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 60 000 000 (soixante millions) lires italiennes pour dommage moral et 1 500 000 (un million cinq cent mille) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 1 er mars 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Vincent Berger Georg Ress Greffier Président