AFFAIRE A.C. c. ITALIE

SECȚIUNEA A.C. C. ITALIA (solicitarea nr. 44881/98) HOTĂRÂREA STRASBURG martie 2001 DEFINITIVF 01/0 6/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza A.C. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Conforti Makarczyk Cabral Barreto Vajić Pellonpć judecători și V. Berger Grefier de Secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 februarie 2001, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o resortisantă italiană, M A. C. (inclusiv reclamanta mai sus), a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 29 iulie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor la Corradi, avocat la Ploua. Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Recurenta a decedat la 19 noiembrie 1997 și dl N.C. și dl A.C., cei doi moștenitori ai săi, au continuat procedura în fața Curții. Curtea a declarat cererea admisibilă la 29 iunie 2000. La 3 iulie 1982, reclamanta a numit trei persoane în fața tribunalului din Ploua pentru a obține o moștenire în comun. Din cele paisprezece audieri stabilite între 27 ianuarie 1983 și 17 octombrie 1985, patru au vizat o expertiză, alte patru constituție în fața judecătorului noilor avocați ai pârâtelor, o depunere de memorii, una a fost reportată din oficiu, una la cererea reclamantei și trei, pentru ca părțile să încerce să ajungă la o soluționare pe marginea diferendului. La 19 decembrie 1985, a fost numit un nou expert, care a depus jurământul în aceeași zi. Cele cinci audieri care au avut loc între 3 aprilie 1986 și 22 ianuarie 1987 au vizat competența - patru dintre ele au fost amânate deoarece expertul nu a depus la grefa raportul său. După două audieri, la 21 mai 1987 judecătorul a stabilit prezentarea concluziilor la 20 septembrie 1987; cu toate acestea, această audiere nu a avut loc decât la 15 octombrie 1987 ca urmare a unei trimiteri la cererea părților. Lacul de pledoarii în fața camerei competente a fost fixat la 9 iunie 1988; cu toate acestea, aceasta nu a avut loc decât la 27 octombrie 1988, ca urmare a unei trimiteri din oficiu. Printr-o ordonanță în afara audierii din 9 noiembrie 1988, al cărei text a fost depus la grefa din 14 noiembrie 1988, tribunalul a redeschis instanța pentru a discuta și aproba un proiect de împărțire și a trimis părțile în fața judecătorului la reședința din 30 martie 1989. La acea dată, un expert a fost numit, care a depus jurământul la 13 iulie 1989. Din cele nouă audieri stabilite între 22 februarie 1990 și 20 ianuarie 1994, una a fost amânată pentru a permite părților să încerce să ajungă la o soluționare în mod oficial a diferendului, trei au fost revocate din oficiu, două au fost puse la dispoziție în instanță, una de depunere a documentelor și două de admitere a altor mijloace de probă. La data de 9 iunie 1994, judecătorul și-a reținut decizia cu privire la mai multe cereri ale părților; printr-o ordonanță în afara ședinței din 9 iulie 1994, al cărei text a fost depus la grefă în aceeași zi, judecătorul a propus un proiect de împărțire și a fixat la tribunal la data de 3 octombrie 1994. 1995, două au vizat depunerea de memorii și una a fost amânată pentru că în acea zi avocații greveau. La 20 martie 1996, judecătorul a fixat la amînare prezentarea concluziilor la 26 septembrie 1996. La acea dată, tribunalul a fost fixat la 27 noiembrie 1997. Cu toate acestea, printr-o ordonanță în afara ședinței din 3 septembrie 1996. Octombrie 1997, judecătorul a declarat încetarea procesului ca urmare a decesului uneia dintre pârâte. Întrucât reclamanta a decedat la 19 noiembrie 1997, moștenitorii săi au reluat procedura la 14 ianuarie 1998. Prin ordonanță în afara ședinței din ziua următoare, judecătorul a fixat reluarea procesului de punere în aplicare la 28 mai 1998; cu toate acestea, la 23 martie 1998, părțile au ajuns la o soluționare pe laturi a diferendului. Recurenta susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Registrul se opune acestei teze. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 3 iulie 1982 și a fost încheiată la 23 martie 1998. 10. Prin urmare, a durat mai mult de 15 ani și opt luni pentru o instanță. 11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenție 13. În temeiul articolului 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții respective, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 14. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde părții solicitante 44 000 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 50 000 000 000 de lire ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. ITL pentru prejudiciul moral, și anume 22 000 000 ITL per moștenitor. Costuri și cheltuieli de judecată 16.Prezenta reclamantă solicită, de asemenea, 19 545 138 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma globală de 5 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordă 2 500 000 ITL fiecărui moștenitor. Interese moratorii 18. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui moștenitor al reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 22 000 000 (22 de milioane) lire italiene pentru daune morale și 2 500 000 (două milioane cinci sute de mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 1 martie 2001, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ressector Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE A.C. c. ITALIE

(Requête n°

44481/98)

ARRÊT

STRASBOURG

1

er

mars 2001

DÉFINITIF

01/06/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire A.C. c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

B.

Conforti

,

J.

Makarczyk

,

I.

Cabral Barreto

,

M

me

N.

Vajić

,

M.

M.

Pellonpää

,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

A. C. (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 29 juillet 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44481/98. La requérante est représentée par M

e

M.

Corradi, avocat à Plaisance. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito. La requérante est décédée le 19 novembre 1997 et M

me

N.C. et M. A.C., ses deux héritiers, ont continué la procédure devant la Cour.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 29 juin 2000.

EN FAIT

3.

Le 3 juillet 1982, la requérante assigna trois personnes devant le tribunal de Plaisance afin d’obtenir le partage d’un héritage.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 7 octobre 1982. Des quatorze audiences fixées entre les 27 janvier 1983 et 17 octobre 1985, quatre concernèrent une expertise, quatre autres la constitution devant le juge des nouveaux avocats des défenderesses, une le dépôt de mémoires, une fut reportée d’office, une à la demande de la requérante et trois afin que les parties tentent de parvenir à un règlement à l’amiable du différend. Le 19

décembre

1985, un nouvel expert fut nommé, qui prêta serment le jour même. Les cinq audiences qui eurent lieu entre les 3 avril 1986 et 22

janvier

1987 concernèrent l’expertise - quatre d’entre elles furent reportées car l’expert n’avait pas déposé au greffe son rapport. Après deux audiences, le 21

mai 1987 le juge fixa la présentation des conclusions au 20

septembre

1987 ; toutefois, cette audience ne se tint que le 15

octobre

1987 suite à un renvoi à la demande des parties. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 9 juin 1988 ; toutefois, elle ne se tint que le 27 octobre 1988, suite à un renvoi d’office. Par une ordonnance hors audience du 9 novembre 1988, dont le texte fut déposé au greffe le 14 novembre 1988, le tribunal rouvrit l’instruction afin de discuter et approuver un projet de partage et renvoya les parties devant le juge à l’audience du 30 mars 1989.

5.

A cette date, un expert fut nommé, qui prêta serment le 13 juillet 1989. Des neuf audiences fixées entre le 22 février 1990 et le 20 janvier 1994, une fut reportée afin que les parties essayent de parvenir à un règlement à l’amiable du différend, trois furent renvoyées d’office, deux concernèrent l’expertise, une le dépôt de documents et deux l’admission d’autres moyens de preuve. A l’audience du 9 juin 1994, le juge réserva sa décision quant à plusieurs demandes des parties ;

par une ordonnance hors audience du 9 juillet 1994, dont le texte fut déposé au greffe le même jour, le juge proposa un projet de partage et fixa l’audience au 3 octobre 1994. Des trois audiences fixées entre cette date et le 23

novembre

1995, deux concernèrent le dépôt de mémoires et une fut reportée car ce jour-là les avocats faisaient grève. Le 20 mars 1996, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 26 septembre 1996. A cette date, l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 27

novembre

1997

; toutefois, par une ordonnance hors audience du 3

octobre 1997, le juge déclara l’interruption du procès suite au décès de l’une des défenderesses.

6.

La requérante étant décédée le 19 novembre 1997, ses héritiers reprirent la procédure, le 14 janvier 1998. Par une ordonnance hors audience du jour suivant, le juge fixa la reprise de la mise en état au 28 mai 1998 ; toutefois, le 23 mars 1998, les parties parvinrent à un règlement à l’amiable du différend.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

8.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

9.

La période à considérer a débuté le 3 juillet 1982 et s’est terminée le 23 mars 1998.

10.

Elle a donc duré plus de quinze ans et huits mois pour une instance.

11.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

12.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

13.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

14.

La partie requérante réclame 100

000

000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 50

000

000

ITL au titre du préjudice moral qu’elle aurait subis.

15.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la partie requérante 44

000

000

ITL au titre du préjudice moral, à savoir 22

000

000

ITL par héritier.

B.

Frais et dépens

16.

La parties requérante demande également 19

545

138

ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

17.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme globale de 5

000

000

ITL pour la procédure devant la Cour et accorde 2

500

000

ITL à chaque héritier.

C.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à chaque héritier de la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 22

000

000 (vingt-deux millions) lires italiennes pour dommage moral

et 2

500

000 (deux millions cinq cent mille) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 1

er

mars 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président