SECȚIUNEA A TREIA CAUZA M.I. ȘI E.I. c. ITALIA (solicitarea nr. 49305/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 decembrie 2001 DEFINITIVF 06/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cazul M.I. și E.I. c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii. Ress președintele Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve judecători Ferrari Bravo, judecător ad hoc, și al domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera consiliului la 15 noiembrie 2001, rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și resortisanți italieni, dnii M.I.
și E.I. ( La 2 iulie 1999, cererea a fost înregistrată sub numărul de dosar 49305/99. Reclamanții sunt reprezentați de domnul Gandolfo, avocat la Marsala (Trapani). Guvernul italian este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 28 noiembrie 2000. În noiembrie 2001, Curtea și-a reformulat secțiunile [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită noii secțiuni. DEFINIȚIE printr-un act notificat la 25 februarie 1991, reclamanții l-au numit pe dl G.I. și pe dl. C.I. în fața judecătorului de instanță din Marsala pentru a-i vedea condamnați să nu-și mai parcheze vehiculele pe o parte a proprietății.
Prima audiere a avut loc la 10 aprilie 1991. După ce a declarat că dl G.I. și dl. C.I. nu funcționează, judecătorul a trimis cazul la 13 noiembrie 1991, la data la care aceștia din urmă s-au constituit în procedură, iar reclamanții au solicitat o trimitere în instanță pentru a depune memoriile lor în răspuns. La 22 ianuarie 1992, martorii au fost audiați și au fost revocați la 25 martie 1992 din cauza absenței reclamanților. La acea dată, judecătorul a desemnat un expert care, absent la următoarele două audieri (17 iunie și 15 iulie 1992), a depus jurământul la 22 iulie 1992. Martie 1993 au fost amânate în așteptarea raportului de competență și, respectiv, pentru a permite părților să examineze acest document.
După o audiere, la 2 iunie 1993 judecătorul a invitat părțile să se prezinte personal la 7 La această dată, judecătorul a decis să convoace expertul la 27 octombrie 1993 pentru a obține clarificări. La 24 noiembrie 1993, judecătorul a respins cererea de admitere a unui martor formulat de inculpați. September 1994, după cinci audieri, printre care o trimitere la cererea reclamanților, una la cererea inculpaților și una din cauza absenței părților, judecătorul a declarat că a închis punerea în funcțiune. printr-o hotărâre din 29 octombrie 1994, al cărei text a fost depus la grefă la 1 decembrie 1994, judecătorul a acceptat cererea reclamanților. printr-un act notificat la 20 aprilie 1995, domnul G.I.
și M. Prima audiere a avut loc la 4 octombrie 1995. Ședința din 22 noiembrie 1995 a fost trimisă la cererea inculpaților, fără a aduce atingere opoziției reclamanților. Ședința din 28 februarie 1996 a fost amânată până la 19 iunie 1996 când judecătorul pentru punerea în funcțiune a stabilit la 23 iunie 1997 ședința în fața camerei competente a Tribunalului. Prin hotărârea din 18 mai 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 23 mai 1998, tribunalul a respins apelul.
ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 10. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 11. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).15.
După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamanții solicită 100 000 000 de lire italiene (ITL) fiecare pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 18. Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant 6 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral.
Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR și, prin urmare, acordă 1 000 EUR fiecărui solicitant. Interese moratorii 21. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în L că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus.
În limba franceză și apoi comunicat în scris la 6 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele
AFFAIRE M.I. ET E.I. c. ITALIE (Requête n° 49305/99) ARRÊT STRASBOURG 6 décembre 2001 DÉFINITIF 06/03/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire M.I. et E.I. c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , R. Türmen , B. Zupančič , M me H.S. Greve , juges , M. L. Ferrari Bravo, juge ad hoc, et de M. V. Berger , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 novembre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, MM. M.I. et E.I. (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 16 décembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 2 juillet 1999 sous le numéro de dossier 49305/99. Les requérants sont représentés par M e M. Gandolfo, avocat à Marsala (Trapani). Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 28 novembre 2000.
3.Le 1 er novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section. EN FAIT
4.Par un acte notifié le 25 février 1991, les requérants assignèrent M. G.I. et M me C.I. devant le juge d'instance de Marsala pour les voir condamnés à ne plus garer leurs véhicules sur une partie de la copropriété.
5.La première audience se tint le 10 avril 1991. Après avoir déclaré défaillant M. G.I. et M me C.I., le juge renvoya l'affaire au 13 novembre 1991 date à laquelle ces derniers se constituèrent dans la procédure et les requérants demandèrent un renvoi de l’audience afin de déposer leurs mémoires en réponse. Le 22 janvier 1992, des témoins furent entendus et l’audience fut renvoyée au 25 mars 1992 à cause de l’absence des requérants. A cette date, le juge désigna un expert qui, absent aux deux audiences suivantes (17 juin et 15 juillet 1992), prêta serment le 22 juillet 1992. Les audiences des 16 décembre 1992 et 24 mars 1993 furent reportées respectivement dans l’attente du rapport d’expertise et pour permettre aux parties d’examiner ce document. Après une audience, le 2 juin 1993 le juge invita les parties à comparaître personnellement le 7 juillet 1993. A cette date, une tentative de règlement amiable ayant échoué, le juge décida de convoquer l'expert le 27 octobre 1993 afin d'obtenir des éclaircissements. Le 24 novembre 1993, le juge rejeta la demande d'admission d'un témoin formulée par les défendeurs. Le 28 septembre 1994, après cinq audiences, dont une renvoyée à la demande des requérants, une à la demande des défendeurs et une en raison de l'absence des parties, le juge déclara close la mise en état.
6.Par un jugement du 29 octobre 1994, dont le texte fut déposé au greffe le 1 er décembre 1994, le juge fit droit à la demande des requérants.
7.Par un acte notifié le 20 avril 1995, M. G.I. et M me C.I. interjetèrent appel devant le tribunal de Trapani.
8.La première audience eut lieu le 4 octobre 1995. L'audience du 22 novembre 1995 fut renvoyée à la demande des défendeurs nonobstant l'opposition des requérants. L'audience du 28 février 1996 fut reportée au 19 juin 1996 quand le juge de la mise en état fixa au 23 juin 1997 l'audience devant la chambre compétente du tribunal.
9.Par un jugement du 18 mai 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 23 mai 1998, le tribunal rejeta l'appel. EN DROIT I.
10. Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
11.Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
12.La période à considérer a débuté le 25 février 1991 et s’est terminée le 23 mai 1998.
13.Elle a donc duré près de sept ans et trois mois pour deux instances.
14.La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
15.Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
16. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
17.Les requérants réclament 100 000 000 lires italiennes (ITL) chacun au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi.
18.La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque requérant 6 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
19.Les requérants demandent également 21 752 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
20.Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 000 EUR et accorde donc 1 000 EUR à chaque requérant. C. Intérêts moratoires
21.Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’État défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 6 000 EUR (six mille euros) pour dommage moral et 1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Vincent Berger Georg Ress Greffier Président