AFFAIRE E.I. c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA E.I. c. ITALIA (solicitarea nr. 48422/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 octombrie 2001 DEFINITIVF 23/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cazul E.I. c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele Fuhrmann Kūris Tulkens dnii Jungwiert Traja judecători del Tufo, judecător ad hoc, și domnul T.L. Early grefier adjunct de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 2 octombrie 2001, rend la chetă că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul E.I.

( La 16 decembrie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, în conformitate cu art. 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Cu toate acestea, Curtea a declarat că cererea este admisibilă la 26 septembrie 2000. La 16 mai 1992, C.I. l-a trimis pe reclamant în fața judecătorului de pace din Marsala (Trapani) pentru recuperarea creanței sale de 883 900 de lire italiene. Prima ședință a avut loc la 22 octombrie 1992, dar a fost trimisă la 28 ianuarie. 1993 când reclamantul s-a constituit în procedură.

Ședința din 25 februarie 1993 a fost amânată la cererea reclamantului. La 28 octombrie și 25 noiembrie 1993, în absența avocatului reclamantei, Consiliul reclamantului a obținut două noi trimiteri. Audierile din 24 februarie și 24 martie 1994 au fost amânate pentru a permite reclamantei să depună un document și reclamantului să îl examineze. Următoarele trei ședințe au fost încă exmatriculate din cauza absenței părților (27 octombrie 1994), a grevei avocaților (27 aprilie 1995) și la cererea dlui M. C.I. (26 octombrie 1995). În ședința din 25 ianuarie 1996, reclamanta a solicitat audierea reclamantului, însă judecătorul a trimis cauza la 23 mai 1996. La 27 iunie 1996, judecătorul a convocat părțile la 25 iulie 1996, apoi la această ultimă dată a dispus audierea reclamantului și a retrimis cauza la 26 septembrie.

1996. În ziua următoare, reclamanta a solicitat audierea unui martor și judecătorul a trimis cazul la 24 octombrie 1996 pentru o tentativă de soluționare amiabilă, dar părțile nu s-au prezentat. La 19 decembrie 1996 reclamantul nu s-a prezentat și judecătorul a efectuat audierea reprezentantului special al reclamantei. Prin hotărârea din 10 iulie 1997, al cărei text a fost depus la grefă în aceeași zi și notificat reclamantului la 29 septembrie 1997, judecătorul de pace a acceptat cererea dlui C.I.

ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE, reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 1 din Convenție, astfel de formulare Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) . . Perioada care trebuie luată în considerare a început la 16 mai 1992 și s-a încheiat la 10 iulie 1997. Prin urmare, Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție,

În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 14 Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 6 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Procedură și cheltuieli de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, 10 676 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții.

16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabiliți realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 4 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, a declarat că a existat o încălcare a articolului 6 că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 6 000 000 (șase milioane) lire italiene pentru daune morale și 4 000 000 (patru milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3,5 % l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 23 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul T.L.

Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE E.I. c. ITALIE (Requête n° 48422/99) ARRÊT STRASBOURG 23 octobre 2001 DÉFINITIF 23/01/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire E.I. c. Italie , La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , W. Fuhrmann , P. Kūris , M me F. Tulkens , MM. K. Jungwiert , K. Traja , juges , M me M. del Tufo, juge ad hoc, et de M. T.L. Early , greffier adjoint de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 octobre 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »