AFFAIRE E.I. c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA E.I. c. ITALIA (solicitarea nr. 48422/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 octombrie 2001 DEFINITIVF 23/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cazul E.I. c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele Fuhrmann Kūris Tulkens dnii Jungwiert Traja judecători del Tufo, judecător ad hoc, și domnul T.L. Early grefier adjunct de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 2 octombrie 2001, rend la chetă că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul E.I. ( La 16 decembrie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, în conformitate cu art. 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Cu toate acestea, Curtea a declarat că cererea este admisibilă la 26 septembrie 2000. La 16 mai 1992, C.I. l-a trimis pe reclamant în fața judecătorului de pace din Marsala (Trapani) pentru recuperarea creanței sale de 883 900 de lire italiene. Prima ședință a avut loc la 22 octombrie 1992, dar a fost trimisă la 28 ianuarie. 1993 când reclamantul s-a constituit în procedură. Ședința din 25 februarie 1993 a fost amânată la cererea reclamantului. La 28 octombrie și 25 noiembrie 1993, în absența avocatului reclamantei, Consiliul reclamantului a obținut două noi trimiteri. Audierile din 24 februarie și 24 martie 1994 au fost amânate pentru a permite reclamantei să depună un document și reclamantului să îl examineze. Următoarele trei ședințe au fost încă exmatriculate din cauza absenței părților (27 octombrie 1994), a grevei avocaților (27 aprilie 1995) și la cererea dlui M. C.I. (26 octombrie 1995). În ședința din 25 ianuarie 1996, reclamanta a solicitat audierea reclamantului, însă judecătorul a trimis cauza la 23 mai 1996. La 27 iunie 1996, judecătorul a convocat părțile la 25 iulie 1996, apoi la această ultimă dată a dispus audierea reclamantului și a retrimis cauza la 26 septembrie. 1996. În ziua următoare, reclamanta a solicitat audierea unui martor și judecătorul a trimis cazul la 24 octombrie 1996 pentru o tentativă de soluționare amiabilă, dar părțile nu s-au prezentat. La 19 decembrie 1996 reclamantul nu s-a prezentat și judecătorul a efectuat audierea reprezentantului special al reclamantei. Prin hotărârea din 10 iulie 1997, al cărei text a fost depus la grefă în aceeași zi și notificat reclamantului la 29 septembrie 1997, judecătorul de pace a acceptat cererea dlui C.I. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE, reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 1 din Convenție, astfel de formulare Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) . . Perioada care trebuie luată în considerare a început la 16 mai 1992 și s-a încheiat la 10 iulie 1997. Prin urmare, Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 14 Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 6 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Procedură și cheltuieli de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, 10 676 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabiliți realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 4 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, a declarat că a existat o încălcare a articolului 6 că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 6 000 000 (șase milioane) lire italiene pentru daune morale și 4 000 000 (patru milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3,5 % l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 23 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul T.L. Early J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE E.I. c. ITALIE

(Requête n°

48422/99)

ARRÊT

STRASBOURG

23 octobre 2001

DÉFINITIF

23/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire E.I. c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

W.

Fuhrmann

,

P.

Kūris

,

M

me

F.

Tulkens

,

MM.

K.

Jungwiert

,

K.

Traja

,

juges

,

M

me

M.

del Tufo,

juge

ad hoc,

et de M. T.L.

Early

,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. E.I. («

le

requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 16

décembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 28

mai

1999 sous le numéro de dossier 48422/99. Le requérant est représenté par M

e

M. Gandolfo, avocat à Marsala (Trapani). Le gouvernement italien («

le

Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 26 septembre 2000.

EN FAIT

3.

Le 16 mai 1992, M

me

C.I. assigna le requérant devant le juge de paix de Marsala (Trapani) afin de récupérer sa créance de 883 900 lires italiennes.

4.

La première audience eut lieu le 22 octobre 1992 mais fut renvoyée au 28

janvier

1993 quand le requérant se constitua dans la procédure. L'audience du 25

février

1993 fut reportée à la demande du requérant. Les 28 octobre et 25

novembre 1993, en l'absence de l'avocat de la demanderesse, le conseil du requérant obtint deux nouveaux renvois. Les audiences des 24 février et 24 mars 1994 furent reportées pour permettre à la demanderesse de déposer un document et au requérant de l'examiner. Les trois audiences suivantes furent encore renvoyées en raison de l'absence des parties (27 octobre 1994), de la grève des avocats (27 avril 1995) et à la demande de M

me

C.I. (26 octobre 1995). A l'audience du 25 janvier 1996, la demanderesse sollicita l'audition du requérant mais le juge renvoya l'affaire au 23 mai 1996. Le 27

juin 1996, le juge convoqua les parties au 25

juillet

1996, puis à cette dernière date il ordonna l'audition du requérant et remit la cause au 26

septembre

octobre

1996 pour une tentative de règlement amiable, mais les parties ne se présentèrent pas. Le 19

décembre 1996 le requérant ne se présenta pas et le juge procéda à l'audition du représentant spécial de la demanderesse.

5.

Par un jugement du 10 juillet 1997, dont le texte fut déposé au greffe le même jour et notifié au requérant le 29 septembre 1997, le juge de paix fit droit à la demande de M

me

C.I.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 16 mai 1992 et s’est terminée le 10 juillet 1997.

9.

Elle a donc duré plus de cinq ans et un mois pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai

raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

Le requérant réclame 40

000

000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

14.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 6

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

15.

Le requérant demande également 10

676

000

ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 4

000

000

ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 6

000

000 (six millions) lires italiennes pour dommage moral

et 4

000

000 (quatre millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

T.L.

Early

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président