AFFAIRE VALENTINO c. ITALIE

RESPONDENT

ITA

HOTĂRÂRE

27.02.2001

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE VALENTINO c. ITALIE (CtEDO, 2001)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA I CAUZA VALENTINO c. ITALIA (solicitarea nr. 4398/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 Februarie 2001 DEFINIF 27/05/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinte al Comisiei Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și domnul O La originea cauzei se află o cale de atac împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, domnul Francesco Valentino ( Cererea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 4998/98. Reclamantul este reprezentat de domnul Fiorentin, avocat la Udine. Guvernul italian (atlantic) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 4 iulie 2000. La 25 septembrie 1981, reclamantul l-a numit pe domnul P. în calitate de titular al întreprinderii individuale R. în fața tribunalului din D După trei audieri în cursul cărora părțile au solicitat audierea martorilor, printr-o ordonanță din 23 mai 1983, judecătorul de punere în stare de funcționare a dispus prezentarea expertului care efectuase deja o expertiză în viitor. La cererea reclamantului. La ședința prevăzută în acest scop a avut loc la 20 iunie 1983, data la care judecătorul a ordonat o nouă expertiză. La 14 noiembrie 1983, judecătorul de punere în funcțiune a pus o întrebare suplimentară expertului. La cererea părților, decembrie 1984. În urma unei cereri de sesizare prezentate de pârâtă, printr-o ordonanță din 24 august 1984, judecătorul a primit cererea menționată. La 9 iunie 1986, judecătorul a dispus reunirea la prezenta cauză a unei alte proceduri inițiate la 16 La 26 ianuarie 1987, reclamantul a solicitat o retrimitere în vederea examinării raportului de competență depus între timp la grefare, iar judecătorul a amânat cauza la 13 iulie 1987. Cele patru audieri care au avut loc între 22 februarie 1988 și 13 februarie 1988 martie 1989 privind cererea de audiere a martorilor. Printr-o ordonanță din 15 martie 1989, judecătorul a stabilit data prezentării concluziilor la 2 octombrie 1989. Această audiere nu a avut loc. În lan de la 10 decembrie 1990, părțile nu s-au prezentat. La 25 martie 1991, pârâta a solicitat revocarea ordonanței din 15 martie 1989. Lanțul prevăzut pentru 24 iunie 1991 a fost reportat din oficiu la 11 noiembrie 1991. În acea zi și la 17 februarie 1992 părțile au solicitat din nou audierea martorilor. După trei trimiteri, printre care și un din oficiu, la 16 februarie 1993 judecătorul a amânat cazul la 20 aprilie 1993 în vederea concilierii. Această audiere a fost trimisă la 27 aprilie 1993, deoarece reclamantul nu a fost prezentat; încercarea de conciliere a eșuat, prin ordonanța din 27 decembrie 1993, judecătorul a aprobat audierea martorilor, care a avut loc la 12 octombrie 1993 și 1 martie 1994. mai 1994, judecătorul a stabilit data pentru prezentarea concluziilor la 6 iunie 1994. Lanțul de pledoarii în fața camerei competente a fost stabilit la 7 martie 1996. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 13 mai 1996, Tribunalul a respins cererea reclamantului, l-a condamnat pe acesta din urmă și pe domnul C. în solidar să plătească o anumită sumă domnului P. și a respins cererea de validare a sechestrului asigurător ordonată de judecător cu privire la punerea în aplicare la 24 august 1984. Potrivit informațiilor furnizate de solicitant, hotărârea respectivă a devenit definitivă la 29 iunie 1997. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil mai puțin decât cel prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 25 septembrie 1981 și s-a încheiat la 29 iunie 1997. 10. Prin urmare, a durat mai mult de 15 ani și nouă luni pentru o instanță. 11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 100 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 60 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 48 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Cheltuielile și cheltuielile de judecată 16. Reclamantul solicită, de asemenea, 8 000 000 pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 26 428 608 pentru cele suportate în fața Curții 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 3 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordă reclamantului. Interese moratorii 18. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în mod unanim, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Dit în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 48 000 000 (cu 40 de milioane) lira italiană pentru daune morale și 3 000 000 (trei milioane) lira italiană pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3,5% la an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 27 februarie 2001, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Michael O