- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 1 martie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Dommage matériel - demande rejetée
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement frais et dépens - procédure de la Convention
Valerio Santoro împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A PATRA CAUZA VALERIO SANTORO c. ITALIA (Cercetarea nr. 44666/98) HOTĂRÂREA STRASBURG martie 2001 DEFINIF 01/0 6/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive.
În lacul Valerio Santoro c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Conforti Makarczyk Cabral Barreto Vajić Pellonpć judecători și V. Berger Grefier de Secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 februarie 2001, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Valerio Santoro ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 24 iulie 1997 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ( E. Baroni, avocată la Bologna.
Guvernul italian ( La 7 noiembrie 1984, reclamantul, împreună cu alte două persoane, au numit sindicatul proprietății lor în fața instanței de la Bologna pentru a obține anularea unei hotărâri adoptate de adunarea coproprietarilor, procesul-verbal nefiind în opinia lor conform realității. Prima audiere a avut loc la 20 decembrie 1984. Din cele treisprezece audieri stabilite între 23 aprilie 1985 și 12 iunie 1991, opt au vizat depunerea de memorii sau documente, o schimbare de avocat al pârâtului, una a fost amânată la cererea părților și una a fost amânată din cauza absenței pârâtei. 1991, părțile și-au prezentat concluziile. La acea dată, judecătorul a fixat în fața camerei competente la 31 octombrie 1995; cu toate acestea, aceasta nu a avut loc decât la 10 decembrie 1996, deoarece a fost amânată de două ori la cererea părților.
printr-o hotărâre din 17 decembrie 1996, al cărei text a fost depus la grefă la 28 ianuarie 1997, Tribunalul a respins cererea reclamantului. În temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 7 noiembrie 1984 și s-a încheiat la 28 ianuarie 1997; prin urmare, a durat mai mult de 12 ani și două luni pentru o instanță.
10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite decleștarea cu ^ i ^ i ^ i ^ i pe deplin a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă.
ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere.În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului suma solicitată pentru prejudiciul moral, și anume 20 000 000 ITL. Prospături și cheltuieli de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, 3 799 540 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții.
16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma solicitată pentru procedura în fața Curții, și anume 3 799 540 ITL și la data la care i se acordă reclamantului. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, a declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 20 000 000 (8 milioane) de lire italiene pentru daune morale și 3 799 540 (trei milioane șapte sute nouăzeci și nouă de mii cinci sute patruzeci) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 1 martie 2001, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE VALERIO SANTORO c. ITALIE (Requête n° 44466/98) ARRÊT STRASBOURG 1 er mars 2001 DÉFINITIF 01/06/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire Valerio Santoro c. Italie , La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , A. Pastor Ridruejo , B. Conforti , J. Makarczyk , I. Cabral Barreto , M me N. Vajić , M. M. Pellonpää , juges , et de M. V. Berger , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Valerio Santoro (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 24 juillet 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44466/98. Le requérant est représenté par M e E. Baroni, avocate à Bologne. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 29 juin 2000. EN FAIT
Le 7 novembre 1984, le requérant ainsi que deux autres personnes assignèrent le syndic de leur copropriété devant le tribunal de Bologne afin d’obtenir l’annulation d’une délibération adoptée par l’assemblée des copropriétaires, le procès-verbal n’étant pas selon eux conforme à la réalité.
La première audience se tint le 20 décembre 1984. Des treize audiences fixées entre le 23 avril 1985 et le 12 juin 1991, huit concernèrent le dépôt de mémoires ou de documents, une le changement d’avocat de la partie défenderesse, une fut reportée à la demande des parties et une le fut en raison de l’absence de la défenderesse. Le 13 novembre 1991, les parties présentèrent leurs conclusions. A cette date, le juge fixa l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente au 31 octobre 1995 ; toutefois, elle ne se tint que le 10 décembre 1996, car elle fut reportée deux fois à la demande des parties.
Par un jugement du 17 décembre 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 28 janvier 1997, le tribunal rejeta la demande du requérant. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 7 novembre 1984 et s’est terminée le 28 janvier 1997.
Elle a donc duré plus de douze ans et deux mois pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant réclame 3 740 635 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 20 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subis.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant la somme demandée au titre du préjudice moral, à savoir 20 000 000 ITL. B. Frais et dépens
Le requérant demande également 3 799 540 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme demandée pour la procédure devant la Cour, à savoir 3 799 540 ITL et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 20 000 000 (vingt millions) lires italiennes pour dommage moral et 3 799 540 (trois millions sept cent quatre-vingt-dix-neuf mille cinq cent quarante) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 1 er mars 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Vincent Berger Georg Ress Greffier Président