AFFAIRE DE SANTIS c. ITALIE (n° 2)

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA DE SANTIS c. ITALIA (nr. 2) Cerere nr. 49367/99 HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINIF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Santis c. Italia (nr. 2), Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( Dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Caflisch Cabral Barreto V.H. B utkevych, judecătorii mei Vajić M. D el Tufo, judecător ad hoc, și al dlui V. Berger grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, rend la hotărâre, adoptat la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care un resortisant italian, domnul Giuseppe De Santis ( Cererea a fost înregistrată la data de 5 iulie 1999 sub numărul de dosar 49367/99. Reclamantul este reprezentat de avocatul A. Macera din Atri (Teramo). Guvernul italian (atmo) este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la data de 9 noiembrie 2000. La 21 iulie 1989, reclamantul a atribuit șase persoane în fața Tribunalului din Teramo pentru a obține rezilierea unui contract pentru neexecuție, restituirea imediată a terenului în cauză și plata unor sume datorate. Acuzarea a început la 24 octombrie 1989. Cele 13 audieri care au avut loc între 20 martie 1990 și 16 aprilie 1996, patru au avut loc la audierea inculpaților, șapte s-au referit la un raport de competență și la completarea acestuia, unul a fost amânat deoarece avocatul pârâtului renunțase la mandatul său și unul a fost dat în judecată. Lanțul de judecată din 21 ianuarie 1997 nu a putut avea loc deoarece judecătorul de punere în aplicare fusese transferat. Legea privind sezioni stralcio a intrat în vigoare, președintele Tribunalului a atribuit cazul colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (sezione stralcio). , compuse dintr-un judecător titular, în calitate de președinte, și doi judecători onorari, au fost stabiliți în temeiul articolului 90 alineatul (5) din Legea nr. 353/1990 (astfel cum a fost modificată prin Legea 534/1995) pentru a absorbi arieratele de cauze pendinte în fața instanțelor civile. În lipsa unui judecător, cauza a fost pronunțată din oficiu până la data de 4 mai 1999, data la care a fost numit un nou expert și judecătorul a fixat depunerea jurământului la data de 3 octombrie 2000. Între timp, la 20 iulie 1999, părțile au ajuns la o soluționare pe cale amiabilă. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Termenul care trebuie luat în considerare a început la 21 iulie 1989 și a fost încheiat la 20 iulie 1999. 11. Prin urmare, a durat zece ani pentru o instanță. 12. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurentul solicită 25 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudicii materiale și înmânează Curții pentru evaluarea prejudiciului moral pe care l-ar fi suferit. 16. Curtea nu are nicio legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 25 000 000 000 ITL pentru prejudicii morale. Costuri și cheltuieli de judecată 17. Reclamantul solicită, de asemenea, 5 934 931 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 6 389 280 ITL pentru cele suportate în fața Curții. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi § 30. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamantul. Interese moratorii 19. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. PE CES MOTIVE, CURȚA, ÎN L.UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 25 000 000 000 (25 de milioane) lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor crește cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE DE SANTIS c. ITALIE (n° 2)

(

Requête n° 49367/99

)

ARRÊT

STRASBOURG

25 octobre 2001

DÉFINITIF

25/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire De Santis c. Italie (n° 2),

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Caflisch

,

I.

Cabral Barreto

,

V.H. B

utkevych,

M

mes

N.

Vajić

,

juges

,

M. D

el Tufo,

juge ad hoc,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Giuseppe De Santis («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 10 janvier 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la

Convention

»). La requête a été enregistrée le 5 juillet 1999 sous le numéro de dossier 49367/99. Le requérant est représenté par M

e

A. Macera, avocat à Atri (Teramo). Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 9 novembre 2000.

EN FAIT

3.

Le 21 juillet 1989, le requérant assigna six personnes devant le tribunal de Teramo afin d’obtenir la résiliation d’un contrat pour inexécution, la restitution immédiate du terrain enjeu du litige et le versement de sommes dues.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 24 octobre 1989. Des treize audiences qui se tinrent entre le 20 mars 1990 et le 16 avril 1996, quatre concernèrent l’audition des défendeurs, sept concernèrent un rapport d’expertise et son complément, une fut reportée car l’avocat des défendeurs avait renoncé à son mandat et une le fut d’office.

5.

L’audience du 21 janvier 1997 ne put avoir lieu car le juge de la mise en état avait été muté.

6.

La loi concernant les

sezioni stralcio

étant entrée en vigueur, le président du tribunal attribua l'affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (

sezione stralcio

). Les

sezioni stralcio

, composées d'un juge titulaire, en qualité de président, et de deux juges honoraires, ont été créés en vertu de l'article 90, alinéa 5, de la loi n°

353/1990 (tel que modifié par la loi n°

534/1995) afin d'absorber l'arriéré d'affaires pendantes devant les juridictions civiles.

7.

Faute de juge, l’affaire fut renvoyée d’office jusqu’au 4 mai 1999, date à laquelle un nouvel expert fut nommé et le juge fixa la prestation de serment au 3 octobre 2000. Entre-temps, le 20

juillet 1999, les parties étaient parvenues à un règlement amiable.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

8.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

9.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

10.

La période à considérer a débuté le 21 juillet 1989 et s’est terminée le 20 juillet 1999.

11.

Elle a donc duré dix ans pour une instance.

12.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

13.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

14.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

15.

Le requérant réclame 25

000

000

lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et s’en remet à la Cour pour l’évaluation du préjudice moral qu’il aurait subi.

16.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 25

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

17.

Le requérant demande également 5 934 931 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 6 389 280 ITL pour ceux encourus devant la Cour.

18.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 5

000

000

ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

19.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 25

000

000

(vingt-cinq millions) lires italiennes pour dommage moral et 5

000

000

(cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président