AFFAIRE MARI c. ITALIE (n° 2)

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA MARI c. ITALIA (nr. 2) Cerere nr. 49365/99 HOTĂRÂREA STRASBURG 25 octombrie 2001 DEFINIF 25/01/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Mari c. Italia (nr. 2), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (pe secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress președintele Pastor Ridruejo Caflisch Cabral Barreto V.H. B utkevych, judecătorii mei Vajić M. D el Tufo, judecător ad hoc, și al dlui V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 4 octombrie 2001, Rend la hotărâre, adoptat la această dată, la originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o resortisantă italiană, Eleonora Mari a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 14 ianuarie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Lapei și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Libertățile Fundamentale) la data de 5 iulie 1999 cu numărul de dosar 49365/99. L. și M.A. Rossi, avocați din L'Aquila. Guvernul italian (atlectorul este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 9 noiembrie 2000. în fața judecătorului de judecată din L'Aquila pentru a demola clădirile realizate pe proprietatea sa. La 27 aprilie 1971, părțile au prezentat în fața judecătorului de judecată, după care judecătorul de instanță a ordonat suspendarea lucrărilor și a stabilit un termen pentru părțile implicate pentru a relua procedura în fața Tribunalului din L'Aquila. La 26 mai 1971, reclamanta a reînceput procedura în fața Tribunalului din L'Aquila pentru a obține revenirea la status quo-ul ante și repararea daunelor suferite. Din cele douăzeci și cinci de audieri stabilite între 13 martie 1972 și 8 iulie 1976, trei au fost trimise la cererea părților, nouăsprezece au vizat o expertiză - dintre care treisprezece au fost retrimise, deoarece nu au fost depuse la grefă raportul său de experiență, două au fost amânate din oficiu și ultima au fost trimise pentru a permite părților să-și prezinte concluziile. În cursul primei audieri a avut loc reunirea acestei proceduri cu o altă procedură pendinte între aceleași părți în fața aceleiași instanțe, în special în ceea ce privește limitele proprietății și ale servitutelor daqueduct și desfacerii apelor. Din cele nouăsprezece ședințe stabilite între 14 octombrie 1976 și 29 noiembrie 1979, doi au fost retrimisi din oficiu, iar ceilalți la cererea părților; acestea au prezentat concluziile lor numai la 21 În februarie 1980, la data de 30 aprilie 1980, tribunalul a fost revocat la 28 mai 1980 și, la cererea părților, la data de 2 iulie 1980, din oficiu la data de 24 septembrie 1980, la cererea părților la 19 noiembrie 1980, din cauza absenței instanței de punere în funcțiune la data de 28 iulie 1980. ianuarie 1981 și, în cele din urmă, din oficiu la 1 iulie 1981. printr-o hotărâre definitivă din 9 iulie 1981, al cărei text a fost depus la grefă la 18 august 1981, Tribunalul l-a condamnat pe pârât să dărâme anumite clădiri, i-a atribuit pârâtului proprietatea asupra unei părți a unui teren, condamnându-l să plătească o anumită sumă - a cărei sumă rămânea de stabilit - reclamantei și a constatat existența obligațiilor. Printr-o ordonanță din aceeași zi, tribunalul a trimis părțile în fața judecătorului pentru punerea în funcțiune și a fixat pentru urmărirea în justiție a tribunalului din 5 decembrie 1981. Din cele douăzeci și trei de audieri stabilite între această dată și 14 aprilie 1988, trei au fost revocate din oficiu, iar ceilalți au fost revocați la cererea părților. La 13 octombrie 1988, judecătorul pentru numirea unui expert. Din cele zece audieri stabilite între 16 februarie 1989 și 10 octombrie 1991, două au fost revocate din oficiu, două au fost revocate la cererea părților, șase au ajuns la cunoștință și ultima au fost amânate pentru a permite părților să-și prezinte concluziile; ceea ce au făcut la 24 în octombrie 1991. Încuviințarea pledoariilor în fața camerei competente a fost stabilită la 4 martie 1992, dar a fost trimisă la 6 mai 1992, deoarece raportul de competență și alte documente nu mai erau incluse în dosarul instanței. printr-o hotărâre din 1 iulie 1992, al cărei text a fost depus la grefă la 13 august 1992, tribunalul l-a condamnat pe domnul M. să plătească o anumită sumă reclamantei. 10. La 29 septembrie 1993, reclamanta a făcut apel la Curtea de Apel din L'Aquila. Dl M. a făcut un apel incident. L Octombrie 1996, Curtea declarase inadmisibilă recursul principal și a respins recursul incident. 11. mai precis, potrivit informațiilor furnizate de reclamantă, această hotărâre nu a fost notificată, a devenit definitivă la 1 decembrie 1997. În ceea ce privește VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 12. Recurenta a afirmat că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil. În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 13. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 23 aprilie 1971 și s-a încheiat la 1 decembrie 1997 14. Prin urmare, aceasta a durat mai mult de douăzeci și șase de ani și șapte de luni pentru două instanțe. Cu toate acestea, perioada care trebuie luată în considerare începe numai cu luarea în considerare, la 1 august 1973, a recunoașterii dreptului individual de recurs de către Italia și, prin urmare, este de douăzeci și patru de ani și patru de luni. 15. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 125 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 19. Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 50 000 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Procedură și cheltuieli de judecată 20. Recurenta solicită, de asemenea, 60 764 992 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 21. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabiliți realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care a fost acordată recurentei. Interese moratorii 22. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. DE CES, CURȚA, ÎN L că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 50 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3,5% l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în limba franceză și apoi comunicată în scris la 25 octombrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Res Moduler Președinte

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE MARI c. ITALIE (n° 2)

(

Requête n° 49365/99

)

ARRÊT

STRASBOURG

25 octobre 2001

DÉFINITIF

25/01/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Mari c. Italie (n° 2),

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Caflisch

,

I.

Cabral Barreto

,

V.H. B

utkevych,

M

mes

N.

Vajić

,

juges

,

M. D

el Tufo,

juge ad hoc,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 octobre 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

Eleonora Mari («

la requérante

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 14 janvier 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 5 juillet 1999 sous le numéro de dossier 49365/99. La requérante est représentée par M

es

L. et M.A. Rossi, avocats à L'Aquila. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 9 novembre 2000.

EN FAIT

3.

Le 23 avril 1971, la requérante déposa un recours en dénonciation de nouvel œuvre à l’encontre de M. M. devant le juge d'instance de L'Aquila afin de faire démolir les constructions faites sur sa propriété. Le 27 avril 1971, les parties comparurent devant le juge d'instance, après quoi le juge d'instance ordonna la suspension des travaux et fixa un délai aux parties pour reprendre la procédure devant le tribunal de L'Aquila.

4.

Le 26 mai 1971, la requérante reprit la procédure devant le tribunal de L'Aquila afin d’obtenir le retour au

statu quo ante

et la réparation des dommages subis.

5.

La mise en état de l’affaire commença le 17 janvier 1972. Des vingt-cinq audiences fixées entre le 13 mars 1972 et le 8 juillet 1976, trois furent renvoyées à la demande des parties, dix-neuf concernèrent une expertise - dont treize furent renvoyées car l’expert n’avait pas déposé au greffe son rapport d’expertise, deux furent reportées d’office et la dernière le fut pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions. Au cours de l’une des premières audiences eut lieu la jonction de cette procédure avec une autre pendante entre les mêmes parties devant la même juridiction et concernant notamment les limites de la propriété et des servitudes d’aqueduc et d’écoulement des eaux.

6.

Des dix-neuf audiences fixées entre le 14 octobre 1976 et le 29

novembre 1979, deux furent renvoyées d’office et les autres à la demande des parties

; celles-ci ne présentèrent leurs conclusions que le 21

février 1980. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 30 avril 1980. Le juge de la mise en état étant absent, cette audience fut renvoyée successivement au 28 mai 1980 puis, à la demande des parties, au 2 juillet 1980, d’office au 24 septembre 1980, à la demande des parties au 19

novembre 1980, en raison de l’absence du juge de la mise en état au 28

janvier 1981 et enfin d’office au 1

er

juillet 1981.

7.

Par un jugement non définitif du 9 juillet 1981, dont le texte fut déposé au greffe le 18

août

1981, le tribunal condamna le défendeur à démolir certaines constructions, attribua au défendeur la propriété d’une partie d’un terrain en le condamnant à verser une certaine somme - dont le montant restait à fixer - à la requérante et constata l’existence des servitudes.

8.

Par une ordonnance du même jour, le tribunal remit les parties devant le juge de la mise en état et fixa pour la poursuite de l’instruction l’audience du 5 décembre 1981. Des vingt-trois audiences fixées entre cette date et le 14 avril 1988, trois furent renvoyées d’office et les autres le furent à la demande des parties. Le 13 octobre 1988, le juge de la mise en état nomma un expert. Des dix audiences fixées entre le 16 février 1989 et le 10

octobre 1991, deux furent renvoyées d’office, deux le furent à la demande des parties, six concernèrent l’expertise et la dernière fut reportée pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions

; ce qu’elles firent le 24

octobre 1991. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 4 mars 1992, mais elle fut renvoyée au 6 mai 1992 car le rapport d’expertise et d’autres documents ne figuraient plus au dossier du tribunal.

9.

Par un jugement du 1

er

juillet 1992, dont le texte fut déposé au greffe le 13 août 1992, le tribunal condamna M. M. à verser une certaine somme à la requérante.

10.

Le 29 septembre 1993, la requérante interjeta appel devant la cour d'appel de L'Aquila. M. M. fit un appel incident. L’instruction commença le 2

novembre 1993 et les parties présentèrent leurs conclusions le 3 mai 1994. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 21 mai 1996. Par un arrêt du 4

juin 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 16

octobre 1996, la cour d’appel déclara irrecevable l’appel principal et rejeta l’appel incident.

11.

D’après les informations fournies par la requérante, cet arrêt n’ayant pas été notifié, il devint définitif le 1

er

décembre 1997.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

12.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

13.

La période à considérer a débuté le 23 avril 1971 et s’est terminée le 1

er

décembre 1997.

14.

Elle a donc duré plus de vingt-six ans et sept mois pour deux instances.

Toutefois, la période à considérer ne commence qu’avec la prise d’effet, le 1

er

août 1973, de la reconnaissance du droit de recours individuel par l’Italie, et elle est donc de vingt-quatre ans et quatre mois.

15.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

16.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

17.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

18.

La requérante réclame 125

000

000

lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.

19.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 50

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

20.

La requérante demande également 60 764 992 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

21.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 5

000

000

ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.

C.

Intérêts moratoires

22.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 50 000 000 (cinquante millions) lires italiennes pour dommage moral et 5 000 000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président