SECȚIUNEA I CETĂȚIN c. ITALIA (solicitarea nr. 4398/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 februarie 2001 DEFINIF 27/05/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Visentin c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinte al Comisiei Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și domnul O La originea cauzei se află o cale de atac împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, domnul Gino Visentin, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 24 aprilie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 4998/98. Reclamantul este reprezentat de domnul V. Claut, avocat la Pordenone. Guvernul italian ( La 31 octombrie 1986, reclamantul a atribuit dnii F. și L. și compania de asigurări C. în fața tribunalului din Veneția pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în urma unui accident de circulație care a dus la decesul unei persoane. La data de 3 aprilie 1987, reclamantul a prezentat la audierea martorilor și judecătorul a ordonat să se depună la dosar raportul poliției privind accidentul. Între timp, la 26 martie 1987, domnul a numit pe reclamant și compania de asigurări U. în fața tribunalului din Veneția pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în același accident. După o audiere, la 6 mai 1988, părțile au solicitat reunirea celor două proceduri. La 3 iunie 1988, domnul F. a solicitat suspendarea procedurii în așteptarea unei proceduri penale împotriva sa în legătură cu același accident. La 28 octombrie 1988, judecătorul de punere în funcțiune a ordonat reunirea procedurilor și a amânat cazul la 10 La 17 noiembrie 1990 tribunalul penal din Veneția l-a recunoscut pe domnul F. vinovat de omor prin imprudență. La 9 decembrie 1991, Curtea de Casație a declarat inadmisibilă acțiunea prezentată de procurorul general. La 11 februarie 1992, reclamantul a reluat procedura în fața Tribunalului de la Veneția. Prima audiere a avut loc la 27 noiembrie 1992, data la care judecătorul a ordonat reunirea prezentei cauze cu o altă inițiativă a dlui F. în fața societății de asigurări M. La 16 aprilie 1993, reclamantul a solicitat din nou audierea martorilor și domnul F. a solicitat o trimitere la care reclamantul a răspuns. După trei audieri, printr-o ordonanță din 8 martie 1995, judecătorul de punere în stare de arest admite audierea martorilor. noiembrie 1995, compania de asigurări C. l-a informat pe judecător că ordonanța nu fusese notificată reclamantului. Această audiere a avut loc la 10 mai 1996. La 21 martie 1997, judecătorul de punere în funcțiune a stabilit în instanță pentru prezentarea concluziilor la 12 decembrie 1997. Între timp, ca urmare a atribuirii cauzei la colegiul de magistrați însărcinat cu rezolvarea celor mai vechi cazuri (seziune stralcio), președintele a numit un nou judecător de punere în funcțiune. Judecătorul de punere în funcțiune a fixat în culise în vederea unei soluționări amiabile la 3 decembrie 1998, care ulterior a fost amânat din oficiu la 22 ianuarie 1999. La data respectivă, judecătorul a amânat cazul pentru a permite părților să își prezinte concluziile. printr-o ordonanță din 15 iulie 1999, judecătorul a redeschis punerea în aplicare și a ordonat grefei să îi transmită dosarul privind procedura penală. La 29 septembrie 1999, judecătorul a amânat cazul deoarece grefa nu a comunicat părților ordonanța din 15 iulie 1999. 1999 și 19 ianuarie 2000, părțile au solicitat o trimitere pentru a putea examina dosarul privind procedura penală. La 8 martie 2000, părțile și-au prezentat concluziile și judecătorul a emis hotărârea în deliberare. Astfel cum se prevede la art. 6 1 din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 31 octombrie 1986 și era încă în curs de desfășurare la 8 martie 2000. 12. La această dată a durat deja 13 ani și șase luni pentru o instanță. 13. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenție 15. În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 30 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 17. Curtea consideră că este necesar să se dea reclamantului suma solicitată, și anume 30 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Taxa și cheltuielile de judecată 18. Reclamantul solicită, de asemenea, 3 828 196 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 19. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 4 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 20. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Dit că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 30 000 000 (trei milioane) lire italiene pentru daune morale și 4 000 000 (patru milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3,5 % l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 27 februarie 2001, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Michael O
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE VISENTIN c. ITALIE
(Requête n°
44395/98)
ARRÊT
27 février 2001
27/05/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Visentin c. Italie
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M
me
présidente
,
MM.
B.
Conforti
,
L.
Ferrari
Bravo
,
Gaukur
Jörundsson
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
T.
Panțîru
,
juges
,
et de M. M.
O’Boyle
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 février 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Gino Visentin (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 24 avril 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44395/98. Le requérant est représenté par M
e
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 4 juillet 2000.
3.
Le 31 octobre 1986, le requérant assigna MM. F. et L. et la compagnie d’assurances C. devant le tribunal de Venise afin d’obtenir réparation des dommages subis lors d’un accident de la circulation ayant entraîné le décès d’une personne.
4.
L’instruction de l’affaire commença le 9 janvier 1987. Ce jour-là, le juge déclara M. L. défaillant. Le 3 avril 1987, le requérant demanda l’audition de témoins et le juge ordonna de verser au dossier le rapport de police concernant l’accident. Entre-temps, le 26 mars 1987 M. F. avait assigné le requérant et la compagnie d’assurances U. devant le tribunal de Venise afin d’obtenir réparation des dommages subis lors du même accident.
5.
Après une audience, le 6 mai 1988 les parties demandèrent la jonction des deux procédures. Le 3 juin 1988, M. F. demanda la suspension de la procédure dans l’attente de l’issue d’une procédure pénale à son encontre concernant le même accident. Le 28 octobre 1988, le juge de la mise en état ordonna la jonction des procédures et ajourna l’affaire au 10
mars 1989. Le jour venu, le juge prononça la suspension de la procédure en l’attente de l’issue du procès pénal.
6.
Le 17 novembre 1990, le tribunal pénal de Venise reconnut M. F. coupable d’homicide par imprudence. Le 9 décembre 1991, la Cour de cassation déclara irrecevable le recours présenté par le procureur général.
7.
Le 11 février 1992, le requérant reprit la procédure devant le tribunal de Venise. La première audience eut lieu le 27 novembre 1992, date à laquelle le juge ordonna la jonction de la présente affaire avec une autre entamée par M. F. à l’encontre de la compagnie d’assurances M. Le 16
avril
1993, le requérant demanda à nouveau l’audition de témoins et M. F. demanda un renvoi auquel le requérant s’opposa. Après trois audiences, par une ordonnance du 8 mars 1995, le juge de la mise en état admit l’audition des témoins. Le
9
novembre 1995, la compagnie d’assurances C. informa le juge que l’ordonnance n’avait pas été notifiée au requérant. Ladite audition se tint le 10 mai 1996. Le 21 mars 1997, le juge de la mise en état fixa l’audience pour la présentation des conclusions au 12
décembre
1997.L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 2
décembre 1998.
8.
Entre-temps, suite à l’attribution de l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (
sezione stralcio
), le président nomma un nouveau juge de la mise en état. Le juge de la mise en état fixa l’audience en vue d’un règlement amiable au 3
décembre 1998, qui, par la suite, fut reportée d'office au 22 janvier 1999. A cette date, le juge ajourna l'affaire pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions. Par une ordonnance du 15 juillet 1999, le juge rouvrit la mise en état et ordonna au greffe de lui transmettre le dossier relatif à la procédure pénale. Le 29 septembre 1999, le juge ajourna l'affaire car le greffe n'avait pas communiqué aux parties l'ordonnance du 15 juillet 1999. Les 20
octobre
1999 et 19 janvier 2000, les parties demandèrent un renvoi pour pouvoir examiner le dossier relatif à la procédure pénale. Le 8 mars 2000, les parties présentèrent leurs conclusions et le juge mit l'affaire en délibéré.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
9.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
10.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
11.
La période à considérer a débuté le 31 octobre 1986 et était encore pendante au 8 mars 2000.
12.
Elle avait à cette date déjà duré treize ans et six mois pour une instance.
13.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
14.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
15.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
16.
Le requérant réclame 30 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
17.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant la somme demandée, à savoir 30
000
000
ITL au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
18.
Le requérant demande également 3 828 196 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
19.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, §
30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 4 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
20.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
,
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 30 000 000 (trente millions) lires italiennes pour dommage moral et 4 000 000 (quatre millions) lires italiennes pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 3,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 février 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente