- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 27 februarie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Marchi împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA I CAUZA MARCHI c. ITALIA (solicitarea nr. 44443/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 Februarie 2001 DEFINIF 27/05/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Marchi c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinte al Comisiei Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și domnul O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Armando Marchi ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 8 iulie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului).
Cererea a fost înregistrată la data de 13 noiembrie 1998 sub numărul dosarului 44443/98. Reclamantul este reprezentat de M. V. Claut, avocat la Pordenone. Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 4 iulie 2000. La 23 martie 1992, reclamantul a numit primăria din B. în fața Tribunalului din Pordenone pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite ca urmare a unui accident de circulație, care a avut loc în opinia sa, din cauza reținerii greșite a drumului. noiembrie 1994 a fost trimisă la data de 5 iulie 1995 la cererea reclamantului, iar la data de 3 iulie 1996 la cererea pârâtei. La data respectivă, judecătorul a stabilit o audiere a reclamantului și a martorilor și a stabilit o audiere în acest scop la 12 mai 1998. La acea dată, au avut loc audierile stabilite anterior, iar judecătorul a numit un expert.
Acesta a depus jurământul la 8 iulie 1998. La următoarea audiere a fost stabilită la 9 decembrie 1998. La o dată nespecificată, cazul a fost atribuit colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (seziune stralcio). 1999, judecătorul a stabilit în instanță pentru punerea în deliberare a cauzei la 10 noiembrie 1999. Cu toate acestea, aceasta din urmă a fost înaintată la 27 octombrie 1999. Prin hotărârea din 14 februarie 2000, al cărei text a fost depus la grefă la 14 aprilie 2000, instanța a acceptat cererea reclamantului și i-a acordat 9 139 000 de lire italiene plus dobânda. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 23 martie 1992 și s-a încheiat la 14 aprilie 2000. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă.
În ceea ce privește prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 12 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Procedură și cheltuieli de judecată 16. Reclamantul solicită, de asemenea, 6 828 196 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află stabiliți realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 4 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului.
Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, a declarat că a existat o încălcare a articolului 6 că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 12 000 000 (doisprezece milioane) lire italiene pentru daune morale și 4 000 000 (patru milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3,5 % l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 27 februarie 2001, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Michael O
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE MARCHI c. ITALIE (Requête n° 44443/98) ARRÊT STRASBOURG 27 février 2001 DÉFINITIF 27/05/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire Marchi c. Italie , La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : M me E. Palm, présidente , MM. B. Conforti , L. Ferrari Bravo , Gaukur Jörundsson , R. Türmen , B. Zupančič , T. Panțîru , juges , et de M. M. O’Boyle , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 février 2001, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Armando Marchi (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 8 juillet 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44443/98. Le requérant est représenté par M e V. Claut, avocat à Pordenone. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 4 juillet 2000. EN FAIT
Le 23 mars 1992, le requérant assigna la mairie de B. devant le tribunal de Pordenone afin d’obtenir réparation des dommages subis suite à un accident de la circulation, qui avait eu lieu selon lui, à cause du mauvais entretien de la route.
La mise en état de l’affaire commença le 8 mai 1992. L’audience fixée au 10 février 1993 fut reportée d’office au 4 mai 1994. L’audience du 16 novembre 1994 fut renvoyée au 5 juillet 1995 à la demande du requérant, puis au 3 juillet 1996 à celle de la défenderesse. Le jour venu, le juge de la mise en état ordonna l’audition du requérant et de témoins et fixa une audience à cette fin au 12 mai 1998.
A cette date, eurent lieu les auditions précédemment décidées, et le juge nomma un expert. Celui-ci prêta serment le 8 juillet 1998. L’audience suivante fut fixée au 9 décembre 1998.
A une date non précisée, l'affaire fut attribuée au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes ( sezione stralcio ). Le 3 mars 1999, le juge fixa l’audience pour la mise en délibéré de l’affaire au 10 novembre 1999. Toutefois cette dernière fut avancée au 27 octobre 1999.
Par un jugement du 14 février 2000, dont le texte fut déposé au greffe le 14 avril 2000, le tribunal fit droit à la demande du requérant et lui accorda 9 139 000 lires italiennes plus les intérêts. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
8. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
La période à considérer a débuté le 23 mars 1992 et s’est terminée le 14 avril 2000.
Elle a donc duré plus de huit ans pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant réclame 30 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 12 000 000 ITL au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
Le requérant demande également 6 828 196 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 4 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit , a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 12 000 000 (douze millions) lires italiennes pour dommage moral et 4 000 000 (quatre millions) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 février 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente