SECȚIUNEA I CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL LIBERATORE c. ITALIA (solicitarea nr. 44394/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 februarie 2001 DEFINIF 27/05/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Liberatore c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinte al Comisiei Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și domnul O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și din care o resortisantă italiană, M Stefanella Liberatore, reclamanta, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 19 aprilie 1997 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Lacundare și Libertăților Fundamentale ( G. Massa, avocat în Viareggio (Lucques). Guvernul italian ( La 12 mai 1995, reclamanta a depus o acțiune la tribunalul din Lucques împotriva domnului B., în vederea obținerii separării lor de drept. La 18 mai 1995, președintele tribunalului a stabilit data la care părțile au fost sesizate la 18 decembrie 1995. Printr-o ordonanță din 30 decembrie 1995, președintele a stabilit cuantumul pensiei alimentare pe care dl B. trebuia să o plătească reclamantei și copiilor. La 26 ianuarie 1996, domnul B. a solicitat modificarea ordonanței președintelui în partea privind suma care trebuie plătită reclamantei și audierea martorilor. Judecătorul se rezervă să decidă. Prin ordonanța din 1 februarie 1996, judecătorul de punere în funcțiune a redus suma care trebuie plătită în favoarea reclamantei și a amânat cauza la 13 decembrie 1996. Între timp, printr-o acțiune în temeiul articolului 700 din Codul de procedură civilă, depusă la grefă la 19 aprilie 1996, recurenta a solicitat modificarea ordonanței judecătorului de punere în întârziere, dat fiind că au avut loc elemente noi. La 2 mai 1996, judecătorul de punere în stare de arest a respins acțiunea în litigiu. La 17 mai 1996, recurenta a prezentat o plângere împotriva deciziei judecătorului de a respinge recursul. La 20 mai 1996, judecătorul de punere în stare de arest s-a declarat incompetent să decidă cu privire la reclamație. La 27 mai 1996, după ce a luat cunoștință de reclamația reclamantei, președintele Tribunalului a numit un alt judecător pentru punerea în funcțiune în temeiul articolului 669 de puncte de vedere din Codul de procedură civilă și a stabilit interdicția la data de 13 iunie 1996. printr-o ordonanță din 18 iunie 1996, instanța a declarat inadmisibilă reclamația reclamantei. A la tribunalul din 13 decembrie 1996, reclamanta a insistat în cererea sa de audiere a martorilor și judecătorul a amânat cauza la data de 7 noiembrie 1997. printr-o ordonanță din 15 noiembrie 1997. noiembrie 1997, judecătorul pentru punerea sub acuzare a respins cererile privind dovezile prezentate de părți și a stabilit data la care au fost prezentate concluziile la 1 octombrie 1999. Între timp, la 29 noiembrie 1996, recurenta prezentase o cerere de obținere a asistenței judiciare, ținând cont de condițiile sale financiare. La 29 ianuarie 1997, biroul de asistență judiciară a primit cererea reclamantei. printr-o hotărâre din 16 noiembrie 1999, al cărei text a fost depus la grefă la 21 decembrie 1999, judecătorul a declarat separarea de drept. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. 13 Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).14, după examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de faptul că: imprejmuiește pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 16. Recurenta nu a prezentat nicio cerere de satisfacie echitabila. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să-i acorde o sumă în acest sens. Prin aceste motive, Curtea, Décis, cu șase voturi împotriva uneia, că a existat o încălcare a articolului 1 din Convenie.Facută în franceză, apoi comunicat în scris la 27 februarie 2001, în aplicarea articolului 77 alineatul (2) și a articolului 3 din Regulamentul Michael O Elizabeth Palm Moduleer Președinte La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu art. 45 alin. (2) din Convenție și 74 alin. (2) din regulament, expunerea de opinie separată a dlui Conforti. E.P. M.O.B. OPINION DISȘIDENTE DE dl JUDECĂTOR CONFORTI Regret că nu pot fi de acord cu majoritatea, deoarece, în opinia mea, chiar dacă este vorba despre o procedură de separare de drept, recurenta a contribuit la întârzierea procedurii prin introducerea mai multor căi de atac, considerând că durata procedurii nu este în general suficient de rezonabilă pentru a duce la o încălcare a convenției.
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE LIBERATORE c. ITALIE
(Requête n
44394/98)
ARRÊT
27 février 2001
27/05/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Liberatore c. Italie
,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M
me
présidente
,
MM.
B.
Conforti
,
L.
Ferrari
Bravo
,
Gaukur
Jörundsson
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
T.
Panțîru
,
juges
,
et de M. M.
O’Boyle
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 février 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M
me
Stefanella Liberatore (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 19 avril 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13
novembre 1998 sous le numéro de dossier 44394/98. La requérante est représentée par M
e
est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 4 juillet 2000.
3.
Le 12 mai 1995, la requérante déposa un recours devant le tribunal de Lucques à l’encontre de M. B., afin d’obtenir leur séparation de corps. Le 18 mai 1995, le président du tribunal fixa l’audience de comparution des parties au 18 décembre 1995. Par une ordonnance du 30 décembre 1995, le président fixa le montant de la pension alimentaire que M. B. devait verser à la requérante et aux enfants.
4.
Le 26 janvier 1996, M. B. demanda la modification de l’ordonnance du président dans la partie concernant la somme à verser à la requérante et l’audition de témoins. Le juge se réserva de décider. Par une ordonnance du 1
er
février 1996, le juge de la mise en état diminua le montant de la somme à verser en faveur de la requérante et ajourna l’affaire au 13
décembre 1996.
5.
Entre-temps, par un recours en référé aux termes de l’article 700 du Code de procédure civile, déposé au greffe le 19 avril 1996, la requérante demanda la modification de l’ordonnance du juge de la mise en état, étant donné que des éléments nouveaux étaient survenus. Le 2 mai 1996, le juge de la mise en état rejeta le recours en référé. Le 17 mai 1996, la requérante présenta une réclamation à l’encontre de la décision du juge de la mise en état de rejeter son recours. Le 20 mai 1996, le juge de la mise en état se déclara incompétent à décider sur la réclamation. Le 27 mai 1996, après avoir eu connaissance de la réclamation de la requérante, le président du tribunal nomma un autre juge de la mise en état aux termes de l’article
669
terdecies
du Code de procédure civile et fixa l’audience de plaidoiries au 13 juin 1996. Par une ordonnance du 18 juin 1996, le tribunal déclara irrecevable la réclamation de la requérante.
6.
A l’audience du 13 décembre 1996, la requérante insista dans sa demande d’audition de témoins et le juge ajourna l’affaire au 7
novembre
1997.Par une ordonnance du 15
novembre 1997, le juge de la mise en état rejeta les demandes concernant les preuves présentées par les parties et fixa la date de l’audience pour la présentation des conclusions au 1
er
octobre 1999.
7.
Entre-temps, le 29 novembre 1996, la requérante avait présenté une demande visant à obtenir l’aide judiciaire, compte tenu de ses conditions financières. Le 29 janvier 1997, le bureau d’aide judiciaire accueillit la demande de la requérante.
8.
Par un jugement du 16 novembre 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 21
décembre 1999, le juge déclara la séparation de corps.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
9.
La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
10.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
11.
La période à considérer a débuté le 12 mai 1995 et s’est terminée le 21 décembre 1999.
12.
Elle a donc duré plus de quatre ans et sept mois pour une instance.
13.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
14.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
15.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
16.
La requérante n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre.
Par ces motifs, la Cour,
Dit,
par six voix contre une, qu’il y a eu violation de l’article
6
§
1 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 février 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Michael
O’Boyle
Elisabeth
Palm
Greffier
Présidente
Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l'exposé de l’opinion séparée de M.
Conforti.
E.P.
Je regrette de ne pas pouvoir me rallier à l’opinion de la majorité car à mon avis, même s’il s’agit d’une procédure de séparation de corps, la requérante a contribué à retarder la procédure en introduisant de nombreux recours. Partant j’estime que la durée de la procédure ne se révèle pas globalement suffisamment déraisonnable pour donner lieu à une violation de la Convention.