AFFAIRE GIAMPIETRO c. ITALIE

SECȚIUNEA I CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL GIAMPIETRO (Cercetarea nr. 37170/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 februarie 2001 DEFINIF 27/05/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În lacul Giampietro c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinta B. Conforti, J. Casadevall, L. Ferrari Bravo, C. Bîrsan, B. Zupančič, W. Thomassen, judecători și M. O. La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, dl Pasquale Giampietro, a sesizat Comisia Europeană cu privire la drepturile omului la data de 1 martie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (precum și Convenția privind libertățile fundamentale). Cererea a fost înregistrată la 31 iulie 1997 sub numărul dosarului 37170/97. Reclamantul este reprezentat de M. E. și C. Pescatori, avocați la Roma. Guvernul italian ( La 10 iulie 1992, reclamantul, inginer angajat pe lângă institutul poligrafic și lacul de monedă, a formulat o acțiune în fața instanței judecătorești din Roma, în calitate de judecător al muncii, pentru a obține recunoașterea dreptului său la o calificare de cadru, precum și plata diferențelor dintre sumele percepute și cele la care se considera că are dreptul. La 16 iulie 1992, judecătorul judecător a stabilit data la care a fost pronunțat la 10 martie 1995. La 21 decembrie 1992, reclamantul a solicitat ca data acestei audieri să fie înaintată. Judecătorul judecător a amânat data la 10 iunie 1994. Această audiere a fost amânată din oficiu în iulie 1994, data la care instanța judecătorească a aprobat audierea martorilor și a amânat cauza la 2 mai 1996. La data de 14 februarie 1997, instanța de judecată a fost suspendată la data de 5 mai 1999. La data de 3 octombrie 1997, reclamantul a prezentat o cerere pentru ca data la care judecătorul a fost reținut să fie înaintată. Instanța de instanță a respins cererea menționată. În ziua următoare, judecătorul din instanță a constatat că pârâtul nu fusese informat cu privire la rejudecare din oficiu și a amânat cauza la 13 iulie 1999. Prin aceeași hotărâre, al cărei text a fost depus la grefă la 13 iulie 1999, instanța din instanță a respins recursul reclamantului. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Ö Õ cu privire la această teză. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 10 iulie 1992 și a fost încheiată la 13 iulie 1999 și, prin urmare, a durat șapte ani pentru o instanță. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerina în măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 10. În măsura în care a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerina În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 50 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 25 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 13. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 21 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 14. Reclamantul solicită, de asemenea, 10 957 003 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. 15. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 16. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, a declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 21 000 000 (8 și un milion) lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 27 februarie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Michael O Modulator președinte

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE GIAMPIETRO c

.

ITALIE

(Requête n°

37170/97)

ARRÊT

STRASBOURG

27 février 2001

DÉFINITIF

27/05/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Giampietro c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de

:

M

me

E. Palm,

présidente

,

M.

B. Conforti,

M.

J. Casadevall,

M.

L. Ferrari Bravo,

M.

C. Bîrsan,

M.

B. Zupančič,

M

me

W. Thomassen,

juges

,

et de

M. M. O’Boyle,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 février 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M.

Pasquale

Giampietro («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 1

er

mars 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 31 juillet 1997 sous le numéro de dossier 37170/97. Le requérant est représenté par M

es

E. et C. Pescatori, avocats à Rome. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 29 février 2000.

EN FAIT

3.

Le 10 juillet 1992, le requérant, ingénieur employé auprès de l’Institut polygraphique et de l’Hôtel de la monnaie, déposa un recours devant le juge d’instance de Rome faisant fonction de juge du travail, afin d’obtenir la reconnaissance de son droit à une qualification de cadre ainsi que le paiement des différences entre les sommes perçues et celles auxquelles il estimait avoir droit.

4.

Le 16 juillet 1992, le juge d’instance fixa la date de l’audience au 10

mars 1995. Le 21

décembre 1992, le requérant demanda que la date de ladite audience fût avancée. Le juge d’instance avança la date au 10 juin 1994. Cette audience fut reportée d’office au

8

juillet

1994, date à laquelle le juge d’instance admit l’audition de témoins et ajourna l’affaire au 2

mai

février

1997, ne se tint pas en raison de la mutation du juge. Par une ordonnance du 21

avril 1997, l’affaire fut ajournée au 5 mai 1999. Le 3

octobre 1997, le requérant présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience fût avancée. Le juge d’instance rejeta ladite demande. Le jour venu, le juge d’instance constata que la partie défenderesse n’avait pas été informée du renvoi d’office et ajourna l’affaire au 13 juillet 1999. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 13 juillet 1999, le juge d’instance rejeta le recours du requérant.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

5.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

6.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

7.

La période à considérer a débuté le 10 juillet 1992 et s’est terminée le 13 juillet 1999.

8.

Elle a donc duré sept ans pour une instance.

9.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

10.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

11.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

12.

Le requérant réclame 50 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 25 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subis.

13.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 21

000

000 ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

14.

Le requérant demande également 10 957 003 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

15.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 5 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

16.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 21

000

000 (vingt et un millions) lires italiennes pour dommage moral

et 5

000

000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 27

février 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Michael

O’Boyle

Elisabeth

Palm

Greffier

Présidente