- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 9 ianuarie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Concluzia
- Incompétence
Salvatore împotriva Italiei
Traducere în română Auto
Prima SECȚIUNE PENTRU SALVATORE c. ITALIA (solicitarea nr. 37877/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 ianuarie 2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de lansarea versiunii sale definitive.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se întrunește într-o cameră compusă din thomassen, președinte al Comisiei Conforti Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru judecători și domnul O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Fortunato Salvatore ( La 13 noiembrie 1996, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (adică Convenția privind libertățile fundamentale).
La 18 septembrie 1997, cererea a fost înregistrată sub numărul de dosar [77]27/97. Reclamantul este reprezentat de dl A. Marchetti, avocat la Aquila. Curtea a declarat cererea admisibilă la 14 decembrie 1999. În data de 7 noiembrie 1980, domnul S. l-a numit pe reclamant și compania sa de asigurări în fața Tribunalului din L'Aquila pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în urma unui accident de circulație.
Cazul a început la 8 octombrie 1981, iar reclamantul s-a limitat la predarea acțiunii către compania sa de asigurări care s-a constituit în fața judecătorului la 21 ianuarie 1982. Din cele treizeci de audieri stabilite între 15 aprilie 1982 și 12 iulie 1993, șapte au vizat o expertiză, două audieri ale martorilor și o depunere a documentelor, șapte au fost exmatriculate pentru a permite părților d Aceasta din urmă a avut loc la 15 noiembrie 1993 și ședința de pledoarii în fața camerei competente a avut loc la 1 martie 1995. printr-o hotărâre din 22 martie 1995, al cărei text a fost depus la grefă la 10 aprilie 1995, Tribunalul l-a declarat pe reclamant defectuos și l-a condamnat pe acesta din urmă și compania sa de asigurări să repare daunele suferite de M. S. Această hotărâre a primit autoritatea de lucru judecat la 25 mai 1996. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALEGUTĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 1 din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil,
de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 7 noiembrie 1980 și s-a încheiat la 10 aprilie 1995. Prin urmare, a durat mai mult de 15 ani și șase luni pentru o instanță. Acesta subliniază că reclamantul este limitat la predarea de către societatea de asigurare a activității societății de asigurare și nu mai este preocupat, nici chiar în anii următori lungi, de a se informa cu privire la rezultatul cauzei. Prin urmare, guvernul consideră că reclamantul nu se poate declara victimă a faptelor pe care pretinde că le denunță.
10. În ceea ce privește calitatea de victimă a reclamantului, avocatul reclamantului subliniază că a fost supus consecințelor hotărârii instanței din L Curtea reamintește jurisprudența sa în materie conform căreia reclamantul, care nu a intervenit în procedura în cauză, nu a demonstrat că are un interes suficient în procedura în litigiu și nu se poate pretinde a fi victimă a faptelor pe care le declară denunțate (a se vedea, de exemplu, M.A. c. Italia (dec.), nr. 44814/99, din 16 decembrie 1999, Mirandola c. Italia (dec.), nr. 45877/99 din 7 septembrie 1999 12. În consecință, Curtea consideră că reclamantul, care nu a fost implicat în procedură, nu poate fi considerat, prin urmare, ca fiind "victima" în sensul art. 34 din Convenție.
Prin urmare, Curtea consideră că nu poate cunoaște de fond cauza. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, afirmă că nu poate cunoaște fondul cauzei. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 9 ianuarie 2001, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Michael O
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE SALVATORE c. ITALIE (Requête n° 37827/97) ARRÊT STRASBOURG 9 janvier 2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive. En l’affaire Salvatore c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : M me W. thomassen, présidente , MM. B. Conforti , L. Ferrari Bravo , Gaukur Jörundsson , R. Türmen , B. Zupančič , T. Panțîru , juges , et de M. M. O’Boyle , greffier de section ; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 5 décembre 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Fortunato Salvatore (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 13 novembre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 18 septembre 1997 sous le numéro de dossier 37827/97. Le requérant est représenté par M e A. Marchetti, avocat à L'Aquila. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 14 décembre 1999. EN FAIT
Le 7 novembre 1980, M me S. assigna le requérant et sa compagnie d'assurances devant le tribunal de L'Aquila afin d'obtenir réparation des dommages subis lors d'un accident de la circulation.
La mise en état de l'affaire commença le 8 octobre 1981. Le requérant se borna à remettre l’acte d’assignation à sa compagnie d’assurances qui se constitua devant le juge le 21 janvier 1982. Des trente audiences fixées entre le 15 avril 1982 et le 12 juillet 1993, sept concernèrent une expertise, deux l'audition de témoins et une le dépôt de documents, sept furent renvoyées afin de permettre aux parties d’essayer de parvenir à un règlement amiable du différend et huit furent reportées par le juge alors que les parties demandaient que la date de l'audience de présentation des conclusions fût fixée. Cette dernière eut lieu le 15 novembre 1993 et l'audience de plaidoiries devant la chambre compétente se tint le 1 er mars 1995.
Par un jugement du 22 mars 1995, dont le texte fut déposé au greffe le 10 avril 1995, le tribunal déclara le requérant défaillant et condamna ce dernier et sa compagnie d'assurances à réparer les dommages subis par M me S. Ce jugement acquit l'autorité de la chose jugée le 25 mai 1996. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
La période à considérer a débuté le 7 novembre 1980 et s'est terminée le 10 avril 1995.
Elle a donc duré plus de quinze ans et six mois, pour une instance.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il souligne que le requérant s’est limité à remettre l’assignation à la compagnie d’assurances et ne s’est plus soucié, pas même au cours des longues années successives, de se renseigner sur l’issue de la cause. Partant, le Gouvernement estime que le requérant ne peut se prétendre « victime » des faits qu’il prétend dénoncer.
L’avocat du requérant souligne, quant à la qualité de « victime » du requérant, qu’il a bien subi les conséquences du jugement du tribunal de L’Aquila et qu’il s’est borné à remettre l’assignation à la compagnie d’assurances sans intervenir dans la procédure devant le tribunal, afin de ne pas la retarder.
La Cour rappelle sa jurisprudence en la matière selon laquelle le requérant, qui n’est pas intervenu dans la procédure en question, n’a pas démontré avoir un intérêt suffisant dans la procédure litigieuse et ne peut se prétendre victime des faits qu’il prétend dénoncer (voir, par exemple, M.A. c. Italie (déc.), n° 44814/99, du 16 décembre 1999, Mirandola c. Italie (déc.), n° 45877/99, du 7 septembre 1999).
De ce fait, la Cour considère que le requérant, qui n’était pas intervenu dans la procédure, ne peut dès lors être considéré comme « victime » au sens de l’article 34 de la Convention. Partant, la Cour considère qu’elle ne peut connaître du fond de l’affaire. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Dit qu’elle ne peut connaître du fond de l’affaire. Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 janvier 2001, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Michael O’Boyle Wilhelmina Thomassen Greffier Présidente