AFFAIRE BONELLI c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA BONELLI c. ITALIA (solicitarea nr. 44457/98) HOTĂRÂREA STRASBURG martie 2001 DEFINITIVF 01/0 6/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În lac Cauza Bonelli c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Conforti Makarczyk Cabral Barreto Vajić Pellonpć judecători și V. Berger Grefier de Secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 februarie 2001, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Iole Bonelli ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 15 iulie 1997 în temeiul articolului 25 din fostul articol privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile omului). Cererea a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998 sub numărul de dosar 44457/98. Recurenta este reprezentată de M. R. Amoroso, avocat la Milano. Guvernul italian (adică la data de 29 iunie 2000.) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la data de 14 ianuarie 1991, reclamanta a inițiat o procedură de divorț în fața instanței din Milano. La 14 iunie 1991, recurenta și dl F., soțul ei, au prezentat în fața președintelui instanței, pentru a încerca să ajungă la o soluționare la termen a diferendului. La acea dată, președintele l-a condamnat pe dl F. să plătească reclamantei o pensie alimentară de 2 000 000 de lire italiene (ITL) pe lună și i-a atribuit acesteia din urmă utilizarea casei familiale. La o dată nespecificată, președintele Tribunalului l-a numit pe judecătorul însărcinat cu cauza și a trimis părțile în fața acestuia din urmă în ședința din 24 octombrie 1991 pentru fondul cauzei. Între timp, în urma unei căi de atac în temeiul articolului 700 din Codul de procedură civilă, în temeiul articolului 700 din Codul de procedură civilă, privind revocarea deciziei președintelui Tribunalului cu privire la pensia alimentară, la 17 septembrie 1991 a avut loc o ședință. La acea dată, judecătorul a anulat această parte a ordonanței. 1992, dl F. a prezentat o nouă acțiune prin care viza revocarea deciziei președintelui Tribunalului cu privire la dreptul reclamantei de a utiliza casa familiei. Judecătorul a respins această acțiune și a reportat cauza la 6 mai 1992. În ziua următoare, judecătorul a aprobat audierea martorilor. La 26 ianuarie 1993, 29 iunie 1993, 1 februarie 1994 și 16 iunie După o audiere, la 19 ianuarie 1995, judecătorul a stabilit la cinzeci și cinci de ani de prezentare a concluziilor la 23 martie 1995. La data de 27 martie 1996 se țineau pledoariile în fața camerei competente. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la data de 12 iunie 1996, instanța a pronunțat divorțul reclamantei și al soțului ei și a decis că acesta din urmă trebuia să plătească reclamantei o pensie alimentară de 1 500 000 ITL pe lună, începând din martie 1996, și trebuia, de asemenea, să se îngrijească de necesitățile fiicei lor. La 11 iunie 1997, recurenta a răspuns la apelul în fața instanței din Milano. O ședință a avut loc la 5 decembrie 1997. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la gref la 6 februarie 1998, Curtea a respins recursul. ÎN CURS PRIVIND VIOLAȚIA ALEGUĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE recurenta a susținut că durata procedurii a încălcat principiul În conformitate cu prevederile art. 6 1 din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. 13. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).14, după examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și cel puțin 15 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 17. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 13 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi, citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă recurentei. Interese moratorii 20. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 13 000 000 (treisprezece milioane) lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 1 martie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul Vincent Berger Ress Moduleer Președintele

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE BONELLI c. ITALIE

(Requête n°

44457/98)

ARRÊT

STRASBOURG

1

er

mars 2001

DÉFINITIF

01/06/2001

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Bonelli c. Italie

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

B.

Conforti

,

J.

Makarczyk

,

I.

Cabral Barreto

,

M

me

N.

Vajić

,

M.

M.

Pellonpää

,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 février 2001,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

Iole Bonelli («

la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 15 juillet 1997 en vertu de l’ancien article 25 de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44457/98. La requérante est représentée par M

e

R. Amoroso, avocat à Milan. Le gouvernement italien (« le Gouvernement »)

est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 29 juin 2000.

EN FAIT

3.

Le 14 janvier 1991, la requérante

engagea une procédure de divorce devant le tribunal de

Milan

.

4.

Le 14 juin 1991, la requérante et M. F., son époux, comparurent devant le président du tribunal afin d’essayer de parvenir à un règlement à l’amiable du différend

. A cette date, le président condamna M. F. à verser à la requérante une pension alimentaire de 2 000

000 lires italiennes (ITL) par mois et assigna à cette dernière l’usage de la maison familiale.

5.

A une date non précisée, le président du tribunal nomma le juge chargé de l’affaire et renvoya les parties devant ce dernier à l’audience du 24 octobre 1991 pour le fond de l’affaire.

6.

Entre-temps, suite à un recours en référé de M. F. aux termes de l’article 700 du code de procédure civile, visant à la révocation de la décision du président du tribunal quant à la pension alimentaire, une audience se tint le 17

septembre

février

1992, M. F. présenta un nouveau recours en référé visant à la révocation de la décision du président du tribunal quant au droit de la requérante d’utiliser la maison familiale. Le juge rejeta ce recours et reporta l’affaire au 6

mai

juin

1993, 1

er

février 1994 et 16

juin

1994, des témoins furent entendus. Après une audience, le 19

janvier 1995 le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 23

mars

mars

1996.

7.

Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 12

juin

1996, le tribunal prononça le divorce de la requérante et de son époux et décida que ce dernier devait verser à la requérante une pension alimentaire de 1

500

000 ITL par mois, à partir du mois de mars 1996, et devait aussi subvenir aux besoins de leur fille.

8.

Le 11 juin 1997, la requérante interjeta appel devant la cour d’appel de Milan. Une audience eut lieu le 5 décembre 1997. Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 6 février 1998, la cour rejeta l’appel.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

9.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

10.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

11.

La période à considérer a débuté le 14 janvier 1991 et s’est terminée le 6 février 1998.

12.

Elle a donc duré plus de sept ans pour deux instances.

13.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n°

34884/97, §

22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

14.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

15.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

16.

La requérante réclame 46

000

000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et au moins 15

000

000

ITL au titre du préjudice moral qu’elle aurait subis.

17.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 13

000

000

ITL au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

18.

La requérante demande également 5

000

000

ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

19.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 5

000

000

ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.

C.

Intérêts moratoires

20.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 13

000

000 (treize millions) lires italiennes pour dommage moral

et 5

000

000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 1

er

mars 2001, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président